Arhive oscar - IstoraFilmului

Ca prin cameră, în ghicitură

În prima zi a anului în Big Sur, California a decedat Vilmos Zsigmond, care a lăsat în urmă o operă monumentală, ce se extinde pe șase decenii și care a determinat în mod semnificativ arta cinematografică. Cameramanul de origine maghiară nu a fost doar un simplu participant ci a fost un om de bază, unul dintre cei mai importanți creatori al noului Hollywood al anilor 1970 și care a lucrat cu cei mai mari, începând de la Michael Cimino, Robert Altman și terminând cu Steven Spielberg.

Walt Disney-ul Japoniei

În toamna anului 2014, la aproape un an de la lansarea filmului Kaze Tachinu (The Wind Rises) în cinematografele americane, regizorul și liderul creativ al studiourilor Pixar, John Lasseter, s-a urcat pe scena amfiteatrului Ray Dolby pentru a-i acorda premiul Oscar pentru întreaga carieră regizorului japonez Hayao Miyazaki. Înainte să-i acorde premiul, Lasseter a ținut următorul discurs despre opera și influența lui Miyazaki: „În istoria animației, care datează din primii ani ai cinematografului, sunt două figuri ale căror contribuție la această artă, îi plasează deasupra tuturor. Primul este Walt Disney, iar celălalt este Hayao Miyazaki.”

Atâta timp cât are viață

Giulietta și spiritele este deja un precursor al perioadei monumentale a lui Fellini, dominată de nevoia de a analiza arhetipurile eterne și rădăcinile istorice. După Casanova dar mai ales după Repetiția de orchestră apar semnele inconfundabile ale amurgului carierei acestui regizor excepțional.

Eliza, Alice, Dorothy, Marilyn: la donna e mobile?

Ediția din 1964 a Oscarurilor aduce în prim plan mai ales caractere originare din literatură cu aspecte de poveste care se luptă pentru distincția celui mai bun film: Mary Poppins, Zorba grecul, Thomas Becket, Dr. Strangelove și Galatea definesc atmosfera de bază. În afară de satira lui Kubrick toate nominalizările au primit măcar un premiu, dar adevărați adversari (și câștigătorii unanimi) au fost însă doamnele: atât în privința rolurilor cât și sub forma actrițelor care le-au interpretat. Mary Poppins este caracterul preferat al literaturii de copii engleze, dădaca cu imaginație bogată și puteri magice, în timp ce Galatea este eroina lui Bernard Shaw și a lui Ovidius, frumoasa statuie (nimfă) trezită la viață de rugăciunea și dragostea lui Pygmalion.

Poveştile nebuniei cotidiene

Cea de-a treia pelicula a sa, controversata The Fountain, deşi a produs o breşă în cariera lui Darren Aronofsky, până la sfârşitul deceniului, regizorul a dovedit prin două capodopere mai mici (The Wrestler, Black Swan) că nu doar înclinaţiile sale vizionare s-au cizelat, ci că nici formele clasiciste, pure nu-i sunt străine.

Adevărata naştere a naţiunii

Cimarron a fost primul film care a fost nominalizat în „cele mai importante cinci” categorii (pentru cel mai bun film, cea mai bună regie, cel mai bun actor, cea mai bună actriţă şi cel mai bun scenariu), câştigând până la urmă în două categorii – toate la ceremonia decernării premiilor Oscar organizată la sfârşitul anului 1931. Pentru noi, filmul astăzi prezintă interes nu atât de mult din punct de vedere cinematografic, ci mai mult din punct de vedere istoric.

Condamnat la inocenţă

În perioada post-neorealistă și timpuriu modernistă a lui Federico Fellini întâlnim des eroul melodramatic naiv, etern mirat de lucrurile lumii mondene – și din această cauză mereu în conflict cu mediul său, însă concentrarea existențială a acestui tip de caracter este fără îndoială Cabiria, prostituata care merită o soartă mai bună, atrasă de inima ei în capcana cetățeanului care își urmărește doar interesul.

Dincolo de bine şi de rău

În anii 1980 preeria americană era acoperită de întuneric, pentru ca zorii deceniului următor să aducă speranţa renaşterii. În timp ce Kevin Costner a încercat să reabiliteze autoritatea westernului clasic (Dancing with the Wolves), mai curajosul şi mai experimentatul Clint Eastwood a dărâmat cu şi mai multă necruţare toposurile acestuia. La vremea aceea fiecare operă a fost distinsă cu o adevărată ploaie de premii de către Academia de Film Americană, dar acest lucru este tot ce au în comun. Cea dintâi este „doar” un film de aventură care a profitat de nostalgia faţă de acest gen de filme, în schimb, în cea de-a doua camera de filmat se sărută cu acea groază ce se cheamă realitate. Şi acest lucru nu este deloc de neglijat, având în vedere că vorbim despre un western.

Circ în toată regula

Toate galele Oscar sunt renumite pentru ceva, însă cea de-a 25-a ediţie, care a avut loc la 19 martie 1953 este celebră pentru mai multe motive. În primul rând a fost primul show transmis de noua minune a lumii – televiziunea. Până atunci doar un cerc restrâns al privilegiaţilor din Hollywood a putut savura momentele pline de tensiune ale anunţării câştigătorilor, însă acum ceremonia a putut fi accesată din toate casele cu un televizor. Pe de-altă parte, în ciuda competiţiei foarte puternice, pseudo-Oscarul i-a revenit „regizorului de kitsch, făuritor de celebrităţi”, Cecil B. DeMille pentru penultimul său film, destul de slăbuţ, de altfel.

Cel care vroia să fie cimpoier

„Toată lumea putea să fie Willie Stark. De ce-mi fac asta mie, lui Willie Stark?” – întreabă Willie Stark, guvernatorul Louisianei, înainte să moară împuşcat. Cel mai bun film al anului 1949 dă un răspuns dezolant la întrebarea sinceră – în acest caz – a unui politician corupt şi dictatoric.

Totul despre Margo

În afară de Joseph L. Mankiewicz nu mulţi – adică, nimeni, nu poate să spună despre sine că a încasat aproape toate premiile la Gala Oscar-urilor doi ani la rând, în categoria cea mai bună regie şi cel mai bun scenariu (All About Eve şi A Letter to Three Wives. Mankiewicz nu doar că s-a descurcat minunat cu acest rol dublu, dar şi-a ţinut şi puşculiţa de producător deschisă, vânând producţii promiţătoare în căutare de finanţare.

Balada gleznelor înaripate

La gala premiilor Oscar din 1982 scriitorul-actor Colin Welland a urcat pe scenă și a ridicat în aer statueta pentru scenariul Carelor de Foc cu exclamația „vin britanicii” care a devenit arhicunoscută, („the british are coming”). Afirmația părtinitoare nu s-a dovedit a fi o predicție pentru că în anii ce au urmat britanicii doar s-au perindat însă dacă au fost prezenți, au cucerit.

Vulpea de Jad şi statueta de aur

În sezonul 2001 al premiilor Oscar, apropiindu-se de linia de finiş, rând pe rând au picat filmele produse de marile studiouri hollywoodiene, lumea vorbind de marele succes al verii (Gladiatorul) şi de reuşita dublă a lui Soderbergh (Traffic şi Erin Brockovich). Lista câştigătorilor potenţiali era dominată de debutanţi, necunoscuţi, respectiv de străini. Dar cel mai mult se vorbea despre Tigru şi dragon, un film produs în coproducţie China–Hong Kong–SUA.

Terapie pentru actori

În 1980, Robert Redford, un actor deja consacrat, debuta şi în calitate de regizor cu filmul Oameni obişnuiţi, care a câştigat 4 premii Oscar, deşi intra în ring cu adversari de talia Raging bull / Taurul fioros sau The elephant man / Omul elefant. De-a lungul timpului, Redford a devenit el însuşi un fel de instituţie, iar pelicula Oameni obişnuiţi este considerată şi citată mai tot timpul ca piesa de rezistenţă din gama filmelor care tratează problema suburbiilor.

Zboară cuibul la locul lui

Dacă se obişnuieşte ca premiile să fie încasate, Miloš Forman cu filmul Zbor deasupra unui cuib de cuci nu doar a încasat ci a făcut de-a dreptul cuib pentru cele mai importante 5 premii Oscar în 1975 (cea mai bună peliculă, cel mai regizor, actor, actriţă şi scenariu). Printre contracandidaţi (Nashville, Amarcord, Barry Lyndon) – lăsând la o parte decizia juriului academiei – filmul lui Forman este şi acum actual şi minunat.

Eterna comedie romantică

În ignoranţa fericită a epocii de aur o comedie uşoară de 100 de minute putea deveni în ochii Academiei cea mai mare sărbătoare a cinematografiei. Pelicula S-a întâmplat într-o noapte / It Happened One Night a încasat cele mai importante cinci premii în categoriile în care a fost nominalizată (cel mai bun film, cel mai bun actor, cea mai bună actriţă, cel mai bun regizor şi cel mai bun scenariu) la cea de-a 7-a ediţie a decernării premiilor Oscar. Această performanţă a fost repetată doar de peliculele Zbor deasupra unui cuib de cuci (One Flew over the Cuckoo’s Nest) şi Tăcerea mieilor (The Silence of the Lambs).

Viaţa lui Emile Zola

Se ştie că deciziile Academiei de Film Americane sunt atacate de multe ori, printre care de cele mai multe ori un loc fruntaş ocupă acuzaţia de exprimarea a opiniilor politice: nu este prea bine dacă acest aspect primează în faţa valorilor estetice. Totuşi ceva de acest gen s-a întâmplat (şi) în cazul peliculei Zola, dar până au ajuns acolo, vedetele, care se sărbătoreau pe sine, au fost nevoiţi să treacă de două obstacole.

Jurnal de bord

Industria filmului american a suferit o schimbare majoră la sfărşitul anilor 1920, începutul anilor 1930; două momente importante în acest proces au fost aşa-numita „explozie sonoră” şi apariţia sistemului de studiouri. Era nouă însemna feţe noi. Spectatorii aveau nevoie de poveşti noi şi proaspete şi de un rebel nou, actual şi tânăr care putea fi modelul unei generaţii întregi. Frank Lloyd a profitat de această lipsă în filmul său Revolta de pe „Bounty”.

Metafora adorării

„Când se termină odată vara? Într-un film s-ar fi terminat demult.” „Viaţa nu este cum o vezi în filme” – spun protagoniştii legendari ai filmului Cinema Paradiso, prezentat acum 20 de ani şi considerat ars poetica cinefililor. Tornatore, autorul filmului în toamna acestui an a spus o nouă poveste despre istoria patriei sale în Baaria¹, film ce a deschis cea de-a 66-a ediţie a Festivalului de Film de la Cannes.

Mai cere poporul!

Există filme pe care suntem în stare să-l vedem iar şi iar chiar dacă nu-l putem suferi. Filmele de acest gen sunt pur şi simplu prea remarcabile pentru a nu le lua în seamă. După 17 ani putem să afirmăm că cea de-a doua regizare a lui Mel Gibson a intrat exact în această categorie şi succesele sale au influenţat simţitor următoarele producţii ale acestui gen de filme.

Privirile întunecate

La ceremonia Oscar-urilor din 1960 – pe lângă marşul de triumf al peliculei Ben Hur – nici câştigărotul secţiunii filmului străin nu a fost o surpriză. Orfeu negru în anul precedent a încasat toate premiile mari la festivalurile de film din Europa. Cu toate acestea a intrat în istoria filmului ca una dintre peliculele uitate ale curentului nou francez, care atunci era la început de drum.

Idila din Ţara Galilor

Secretul succesului peliculei probabil că se află în caracterul uman al valorilor transmise, în faptul că personajele sunt uşor de îndrăgit şi în umorul ascuns în caracterizările lor. Datorită acestor aspecte, spectatorul se lasă purtat pe valul sentimentelor în această lume a minerilor ce se schimbă văzând cu ochii şi în schimbul celor două ore plăcute e dispus să le ierte micile greşeli celor care au făcut filmul.

Uşi rotative, atmosferă de hotel

Filmul în care mişună cei mai buni dintre cei mai buni ai Hollywood-ului este legenda în sine, şi cei care nu au văzut-o ştiu despre ce este vorba: săraci care par bogaţi şi bogaţi care par săraci într-un hotel din Berlin în perioada interbelică, în frunte cu melancolica balerină Garbo care vorbeşte cu accent. Grand Hotel este în acelaşi timp şi reţeta legendei care a fost încercată de multe ori: multe personaje (all star movie), un singur loc forfotind de oameni (tema Grand Hotel) şi acţiunea rezultată de aici care urmează mai multe filoane.

Ai fost vreodată la Poughkeepsie?

Noul Hollywood serveşte cel mai interesant paradox din istoria filmului: fuziunea culturii europene şi americane dă naştere la un moment – probabil irepetabil – când două sisteme de valori diferite nu se anihilează, ci se fertilizează una pe alta, fiind vorba de metodele povestirii narative şi traumaticul portret de caracter al Individului ce se opune întregii lumi.

Speranţa intră în Roma călare

Vittorio De Sica ajunge încetul cu încetul musafirul nostru permanent la rubrica Oscarurilor, deoarece ne întâlnim cu numele său a treia oară (şi nu ultima oară!). Acest geniu modest (care figurează în filme de patru ori şi jumătate mai mult ca actor decât ca regizor) gândeşte nu numai cu mintea ci şi cu sufletul, tot ce are de spus este eşafodat mai ales pe sentimente şi nu pe teorie.

Răsărit sintetic

În categoria Cea mai bună producţie artistică, acest film a fost considerat cel mai bun la prima ceremonie de decernare a premiilor Oscar (un fel de premiu recompensă, deoarece Oscarul pentru cel mai bun film a fost acordat filmului Aripi în regia lui W. Wellmann). Mulţi îl consideră o capodoperă elastică şi atemporală, şi îl caracterizează ca o creaţie renascentistă, care prezintă prin mijloace cinematografice dualitatea omului.

În farmecul tehnicii

Domeniul adevărat al lui Cameron este filmul de aventură sci-fi condimentat cu multă acţiune. Fiecare piesă (cu excepţia filmelor Titanic şi Minciuni adevărate) a operei regizorale compusă doar din 8 filme artistice ne călăuzeşte în lumea fantasticului, în timp ce Cameron a revoluţionat mereu lumea efectelor vizuale, exploatând oportunităţile date de tehnica digitală în curs de dezvoltare, apoi posibilităţile filmelor tridimensionale IMAX.

Reflexii

Imperiul fabricat de mintea omului este în mod necesar diferit de cotidian. Cu toate acestea îl privim cu drag şi scriem şi povestim despre el cu mare plăcere. Dar datorită faptului că lumea operei de artă este imaginară şi discursul despre ea este falsă. Totuşi, conform spuselor ţăranului din Rashomon: „Nu este nevoie de încă o predică. Nu mă interesează dacă este minciună, atâta timp cât este distractiv!” Cam aşa stau lucrurile şi cu Rashomon.

Tag: oscar