La ceremonia Oscar-urilor din 1960 – pe lângă marşul de triumf al peliculei Ben Hur – nici câştigărotul secţiunii filmului străin nu a fost o surpriză. Orfeu negru în anul precedent a încasat toate premiile mari la festivalurile de film din Europa. Cu toate acestea a intrat în istoria filmului ca una dintre peliculele uitate ale curentului nou francez, care atunci era la început de drum.
Varianta exotică a piesei antice regizată de Marcel Camus poate fi considerată un fel de escrocherie estetică, deoarece aparent nu a făcut nimic altceva, decât a plasat acţiunea operei antice în mijlocul carnavalului din Rio de Janeiro. Orfeu negru este totuşi ceva mai mult decât o copie color. Poate şi din cauză că nu este în totalitate adaptarea strămoşului antic, ci al piesei de teatru Orfeu da Conceição opera lui Vinicius Morares din 1954. Opera a fost adaptată muzical în 1956, iar această variantă este foarte populară la ea acasă şi până în ziua de azi, fiind una dintre strămoşii stilului bossa nova. Pelicula lui Camus a preluat această variantă. Cu toate acestea şi clasicul antic este foarte bine codat în film, nu e de mirare deci că filmul a fost unul dintre preferaţii criticilor la acea vreme – criticii din Europa şi de pretutindeni au preaslăvit pelicula. Azi este considerată una dintre filmele de bază rareori menţionată a „curentului nou” (nouvelle vague) şi probabil că orice profesor care predă analiza filmului cu drag o dă drept demonstraţie elevilor săi. Motivul acestui fapt este că dramaturgia şi lumea vizuală excelentă a filmului sunt pline de intertextualitate, mişcările frapante ale camerei, elementele care se reflectă pe sine, gesturile iconice ale actorilor amatori. Filmul lui Camus este un exemplu desăvârşit. Datorită aluziilor muzico-vizuale şi a felului în care a fost regizată, pelicula ar putea fi un Gesamtkunstwerk.
Nu vă lăsaţi induşi în eroare de numele regizorului, nu are nici o legătură cu scriitorul francez Albert Camus, câştigătorul premiului Nobel. Marcel Camus s-a născut în regiunea Ardennes şi a învăţat trucurile meşteşugului filmului pe lângă Jacques Feyder şi Buñuel. În 1957 a regizat prima peliculă Mort en fraude, acţiunea căreia se desfăşoară în Indochina şi are în centru o crimă. Firul antropologic a fost foarte vizibil deja la acest film şi acest lucru este evident şi la cea de-a doua peliculă a sa, Orfeu negru. Pe viitor a păstrat acelaşi stil, de exemplu în filmul Le chant du monde (1965), peliculă care prezintă viaţa dificilă a tăietorilor de lemne din Alpi; după filmul Le mur de l’Atlantique (1970), peliculă cu tentă romantică, a început să lucreze la televiziune unde a regizat filme documentare şi seria Winnetou (Winnetou le mescalero, 1980).
Filmul începe cu un basorelief înfăţişând substratul mitologic, cu punctul culminant al acţiunii: privirea fatală. Apoi dintr-odată se sparge piatra sculptată şi apar în mod exploziv negri din cartierul săracilor de deasupra metropolei Rio de Janeiro care se pregătesc de sărbătoare dansând, cărând apă şi distrându-se. Imaginea unui zmeu de hârtie şi sunetul trâmbiţei leagă munţii stâncoşi cu vaporul cu care soseşte Euridice. Aceasta este absorbită de mulţimea oraşului, apoi urcă într-un tramvai, al cărui vatman este Orfeu. Cei doi aici se întâlnesc pentru prima oară. Orfeu este neserios: este logodit cu frumoasa dar geloasa Mira (Hemera, zeiţa zilei) dar el este mai interesat de chitara lui. De cum o vede, o place pe Euridice, care este îndrumată spre verişoara ei, Serafina (care o simbolizează pe Nux, zeiţa nopţii) de către un alt vatman, Hermes. Aici ni se dezvăluie motivul pentru care Euridice a sosit cu vaporul: cineva vrea să o omoare. În ciuda acestui fapt, Serafina şi Euridice lasă totul la o parte şi se întorc la carnaval, unde melodiile suave ale lui Orfeu cuceresc inima fetei.
Chiar şi introducerea filmului este plin de aluzii suave. Euridice este condusă de pe vapor în oraş de către un bărbat orb, Teiresias. În talmeş-balmeşul portului putem descoperi nenumăraţi zei antici de la Poseidon până la Ianus. Orfeu, care era marinar pe vaporul din Argos în piesa originală şi care încânta zei şi demoni cu muzica lirei sale, aici apare ca vatman, care tocmai îşi răscumpără chitara de la casa de amanet. Hermes, zeu şi al călătorilor, pe lângă comercianţi şi hoţi, apare tot sub înfăţişarea unui vatman; acesta o îndrumă pe Euridice. Asemenea simboluri cu rol de indiciu mişună prin filmul lui Camus, şi unele aluzii la substratul mitologic chiar strică imaginea per ansamblu. Aşa se întâmplă când Mira se supără din cauză că la anunţarea căsătoriei, când notarul aude numele lui Orfeu pe Mira o numeşte Euridice „pe baza vechii poveşti greceşti”. Din fericire spectatorul nu are parte de prea multe momente de acest gen, deoarece filmul lui Camus este mai degrabă distracţie deşteaptă şi exotică, decât tragedie serioasă. Orfeu negru este o piesă uşoară a carnacurentului de la Rio, cea mai mare vedetă şi personajul principal al peliculei fiind acel trend muzical nou (bossa nova) care a fost interpretată de compozitorii filmului, Antonio Carlos şi Lous Bonfa. Aceştia amestecau melodiile cool jazz ce răsunau la acea vreme pe coasta de vest a SUA cu muzica braziliană.
Camus, care apare şi el în film în rolul lui Ernesto, a ales persoane amatoare pentru filmul lui. Breno Melo, în rolul personajului principal a fost un fotbalist renumit în Brazilia; Adhemar de Silva în rolul Morţii a fost dublu campion olimpic la săritura la înălţime. Marpessa Dawn, în rolul Euridicei a fost o dansatoare şi cântăreaţă din Pittsburgh, şi a mai apărut în alte pelicule (de exemplu, în Sweet Movie, de Makavejev, în 1974). Meseria originală a aproape fiecărui actor are ceva legătură cu mişcarea. Nici nu este de mirare, deoarece mare parte din Orfeu negru are în centru mişcarea, dansul – de fapt ultima oră a filmului este asemeni unui videoclip gigantic şi lent, fapt ce este urmărit de camera de luat vederi al lui Jean Bourgoin într-un ritm excelent, când static, când trecând rapid peste dansatori. Lumea vizuală puternică se bazează pe culorile ţipătoare în care şi structura înfiripată a cocioabelor cârpite din noroiul sud-american pare să fie de basm, voioasă.
Dar oare din ce cauză a reuşit Orfeu negru să încaseze premiul Palme d’Or, marele premiu BAFTA, Golden Globe-ul şi Oscar-ul pentru cea mai bună peliculă străină? Răspunsul poate se ascunde în acea libertate cu care Camus şi partenerul său scenarist Jaques Viot au lucrat cu materia primă. Au făcut exact acelaşi lucru pe care l-a făcut Bruegel în secolul al 16-lea în pictura intitulată Căderea lui Icar. Un arhetip antic a fost prezentat în aşa fel încât i s-a schimbat „perspectiva”. Şi în pictura lui Bruegel căderea lui Icar este un punct abia vizibil, în timp ce în prim-plan un ţăran îşi vede nesinchisit de treabă. Orfeu negru foloseşte şi el, poate inconştient, aceeaşi metodă. Pe lângă povestea de bază este în acelaşi timp şi un film antropologic, care nu ne dezvăluie doar aspecte ale carnavalului de la Rio, ci ne călăuzeşte puţin şi în muzica şi credinţele culturii negrilor din America de Sud. Libertatea sexuală a filmului este şi ea surprinzătoare: rochia strâmtă a Mirei, care dansează dusă pe gânduri, a înfierbântat ecranele epocii la fel de mult ca jocurile amoroase ale Serafinei şi amantului ei, Chico. Cu toate acestea filmul lui Camus este şi doborârea stereotipiilor, neagă prejudecăţile şi este mai puţin narcisistică decât adaptarea lui Cocteau cu zece ani mai târziu. Deci mulţimea de premii şi drumul către Oscar s-a datorat probabil toleranţei faţă de negri şi ciudatei perspective de mit, cu toate că la cea de-a 32-a ediţie a premiilor Oscar a avut contracandidaţi redutabili (de exemplu pelicula despre război al lui Bernhard Wicki, din Germania de Vest, Die Brucke). Totuşi Academia, în febra exoticului, (vezi kitschosul Ben Hur) conform aşteptărilor europene a acordat acestei pelicule şi Oscarul pe lângă premiul Golden Globe.
Opera lui Marcel Camus nu este una zguduitoare. Poate juriul diferitelor festivaluri a văzut chiar prea multe la acest film. Azi mai degrabă pare un film cu muzică prăfuit decât un film clasic al curentului nou. Totuşi cu atitudinea liberală şi cavalcada colorată poate este una dintre cele mai reuşite adaptări ale mitului care nu are alt scop decât să-i distreze pe spectatori. Cu unele reţineri, dar poate tocmai din cauza aceasta nu doar studenţii care se ocupă de film, ci toţi cei cărora le place cinematograful ar trebui să vizioneze această peliculă în culori ţipătoare.
