Pelicula Requiem pentru un vis (Requiem for a Dream) a fost în general bine primită de presa de specialitate. Mulţi au lăudat instrumentele de creare a efectului, lumea vizuală, prestanţa actorilor şi muzica extrem de nuanţată a lui Clint Mansell. În schimb contestatarii – pe lângă altele – au criticat opera spunând că este prea didactică. S-au înşelat: camera de filmat a lui Aronofsky schimbă săruturi cu groaza fără să clipească din ochi. Nici cvartetul personajelor principale, nici mediul lor înconjurător nu reflectă în mod direct situaţia lor, regizorul vrea doar să prezinte eroziunea psihică şi fizică, iar concluziile sunt lăsate la latitudinea spectatorului. Bineînţeles sezonul premiilor nu a neglijat nici această operă: juriul Independent Spirit Award a nominalizat-o în cinci categorii, însuşi Aronofsky a fost nominalizat în categoria „cel mai bun regizor”, dar până la urmă Requiem for a Dream a fost învingător doar în două categorii (cea mai bună prestaţie a unei actriţe şi cel mai bun cameraman). Ellen Burstyn, care a câştigat premiul aici, a fost nominalizată şi la premiul Oscar.
În 2001 Aronofsky a făcut parte din echipa de realizare a filmului menţionat anterior, Below, ca şi co-scenarist, apoi a demarat noul său proiect: în acelaşi an a început discuţii cu Warner despre un film science fiction ce la ora aceea nu avea nici măcar un titlu provizoriu, iar pentru rolul principal al acestui film l-a avut în vizor pe Brad Pitt. În iunie şi actriţa Cate Blanchett s-a alăturat proiectului, care între timp a fost botezat The Last Man de către regizor. Filmările ar fi avut la dispoziţie un buget de 75 de milioane de dolari, dar începutul filmărilor a fost amânat datorită faptului că Blanchett a rămas însărcinată. Până la urmă s-a găsit şi titlul definitiv (The Fountain) şi începerea filmărilor a fost planificată pe octombrie 2002: prima scenă s-ar fi filmat pe teritoriu australian. Dar cu câteva săptămâni înainte Pitt – invocând „divergenţe de creativitate” – s-a retras din proiect şi s-a alăturat echipei Troia. La începutul lui 2004 Aronofsky a început din nou să încălzească motoarele proiectului, şi de această dată totul a mers ca pe roate: pentru rolurile principale le-a contractat pe Hugh Jackman şi Rachel Weisz, iar Warner a contribuit la buget cu 20 de milioane de dolari. Al doilea buget avea să fie doar 35 milioane de dolari.
Fântâna (The Fountain) este fără îndoială proiectul de cea mai mare anvergură a lui Aronofsky. Dr. Tom Creo (Jackman) talentatul şi îndârjitul om de ştiinţă îşi dedică toată cariera ca să salveze viaţa soţiei sale Izzi (Rachel Weisz), bolnavă de cancer. Povestea, pe lângă evenimentele prezentului, se desfăşoară pe două planuri temporale: odată este concvistator medieval şi încearcă să intre în graţiile reginei Izabella, şi încearcă să găsească aşa-numitul Arbore al Vieţii în America de Sud, altădată este astronaut din viitor pe bordul unei nave spaţiale în formă de glob de sticlă ce se îndreaptă spre steaua Xibalba, ce licăreşte slab în depărtare. Cea mai mare problemă a producţiei este că Aronfosky dă frâu liber nu doar înclinaţiilor sale vizionare, ci şi nevoii sale de a filosofa despre viaţă. Doreşte să obţină în acelaşi timp şi spectacol grandios şi film cu subînţelesuri filosofice profunde, iar în ciuda acestor ambiţii mari singurele lucruri cu care se poate mandri filmul sunt nivelul calitativ schimbător şi caracterul kitschos ce frizează obrăznicia. Într-un anume sens, Requiem pentru un vis este mai aproape de filmele exploitation decât de dramele pshihologice atât de îndrăgite de Aronofsky, şi chiar şi dimensiunea normativă era în mod evident absentă. În comparaţie, Fântâna este o schimbare prea bruscă. Personajul principal îşi exprimă opiniile despre misterele morţii şi ale dragostei în propoziţii complexe, în timp ce călătoria lui spirituală este întreţesută de reminiscenţele culturii creştine şi păgâne. Aceste reminiscenţe sunt doar decoraţiile exotice ale poveştii; oricât de mult se străduieşte regizorul, nu au funcţie generatoare de sens. Aronofsky le foloseşte doar pentru a îmbogăţi subiectul, care este la fel de grandios pe cât este de profund, adică încape în buzunar.
Nu este clar nici motivul pentru care s-a apelat la această tehnică rafinată de planuri temporale multiple. Mai ales că în timpul evenimentelor prezentului cercul este închis: în ciuda cercetărilor asidue Izzi moare, iar până la urmă şi Tom se împacă cu lipsa soţiei sale. Astfel celelalte două planuri temporale au sens doar la nivel simbolic şi ar putea avea menirea de a mări idila tragică până aceasta devine universală. În mod simţitor Aronofsky a fost mai degrabă motivat de posibilitatea că astfel are ocazia să dezechilibreze cadrul de interpretare al subiectului. Nimic mai tentant în această privinţă decât multiplicarea identităţii – această metodă a fost folosită de atunci de mai multe pelicule asemănătoare. (Să ne gândim doar la Mr. Nobody regizat de altfel talentatul Jaco von Dormael, în care unitatea timp–spaţiu este distrusă din motive egoiste, sau la pelicula Cloud Atlas, la fel de manipulativă, a fraţilor Wachowski).
Din cauza defectelor sale enumerate acest monstru pe celuloid ce emană nostalgie modernistă merită atenţie doar ca şi poezie a imaginii artistice. Cei care în legătură cu Requiem… au obiectat că regizorul este un stilist care nu cunoaşte limite, probabil că vor considera că compoziţiile magice, coloriada hipnotizatoare şi virtuozitatea muzicală din Fântâna sunt prea excesive, dar fără îndoială, simţul formei nu l-a părăsit pe Aronofsky nici în cazul celui mai puţin reuşit film. Se spune că proiectul vizual a fost făcut pe baza fotografierii şi măririi unor reacţii chimice ce aveau loc în vasul Petri, şi nu cu ajutorul tehnologiei CGI. Dacă toate acestea sunt adevărate sau au fost doar nişte trucuri de marketing reuşite, nu vom şti niciodată, dar Fântâna poate fi numit pe bună dreptate una dintre cele mai spectaculoase pelicule ale deceniului. De altfel profiturile aduse de acest film au fost destul de modeste (abia a ajuns la 15 milioane de dolari, la nivel mondial) şi a avut parte de o primire mixtă din partea criticilor, dar de atunci – asemeni peliculei Requiem – unii au făcut şi din Fântâna o peliculă de cult.
Din punct de vedere tematic, Fântâna este înrudit cu Pi,dar în ceea ce priveşte elementele de stilistică este unică în cariera regizorului. Dar se poate ca Aronofsky să fi avut nevoie de această intensificare la scară mare a instrumentelor de efect pentru a-şi găsi un nou limbaj. Următoarele sale producţii, Luptătorul (The Wrestler, 2008) şi Lebăda neagră (Black Swan, 2010)posedă resurse de formă mult mai pure, aproape clasice, şi regizorul se prezintă mai degrabă ca povestitor conservator decât stilist pionier. Ba mai mult, într-o primă fază, Aronofsky şi-a imaginat cele două filme ca fiind aceeaşi poveste şi a vrut să pună în centru dragostea dintre luptătorul îmbătrânit şi balerina perfecţionistă, dar şi-a dat seama repede că în această concepţie este suflu destul pentru două producţii. Pe lângă stilul narativ mult mai calm, cele două opere sunt legate prin faptul că sunt piese mult mai conştiente de gen, decât cele de dinainte.
Dar nici faptul că în ambele cazuri Aronofsky le-a oferit rolurile principale unor actori, care – ori pe plan profesional, ori pe cel personal –, asemeni personajelor interpretate, s-au confruntat cu probleme, nu poate fi o pură coincidenţă. De exemplu, Mickey Rourke, cel care interpretează personajul principal din Luptătorul, multă vreme a dus viaţa amară a vedetelor americane decăzute din graţii, şi asemeni lui Randy Robinson ştia foarte bine ce înseamnă să fii la pământ. (Înainte s-a vehiculat şi numele lui Nicolas Cage, dar regizorul a insistat ca rolul să fie al lui Mickey Rourke. Ba mai mult, într-un interviu şi Hulk Hogan a declarat că i s-a oferit rolul.) Berbecul, spaima de odinioară a ringului, este motivat de nevoia de împlinire a dorinţelor, asemeni celorlalţi protagonişti ai lui Aronofsky, în schimb motivaţia lui este unică din punct de vedere că el nu vrea să treacă de limitele puse de condiţia umană, nu este tentat de hybris, vrea doar să se reconcilieze cu sine şi cu mediul său înconjurător. Tocmai din acest motiv lipseşte oroarea psihică/sufletească şi regizorul nu se afundă în conştiinţa eroului său.
Avem de-a face cu o melodramă cu un singur personaj. Suntem martorii ultimelor eforturi ale lui Randy prin care încearcă să adune piesele de film ale vieţii sale irosite. Povestea are un caracter narativ de la început până la sfârşit, prezentând deriva omului distrus, pe alocuri prezentând cu minuţiozitate viaţa de zi cu zi mizerabilă şi plină de umilinţă a acestuia. Aici personajul nu mai este mânat de un scop uşor de definit, el îşi doreşte numai bucurii mărunte, obişnuite: dragostea dansatoarei de striptease, la fel de singuratică (Marisa Tomei), iertarea de la fiica lui înstrăinată (Evan Rachel Wood) şi încă un ultim meci mare, înainte ca să se retragă definitiv. Povestea ce avansează încet abia dacă atinge aceste conflicte, ba mai mult, felul în care se termină este mai puţin important pentru Randy. Aronofsky este simţitor concentrat pe deriva, pe starea vegetativă în vid, deoarece Robinson este trecut peste înfrângere. Chiar dacă i se întâmplă o tragedie, aceea este o tragedie banală a cotidianului. De aceea finalul deschis este motivat: Randy acceptă acest ultim meci, ce prezintă şansa de întoarcere, în ciuda condiţiei sale fizice alarmante, şi neluând în seamă durerile toracice intră din nou în ring, pentru a se pregătie de săritura sa mortală prin care de obicei îşi paralizează adversarul. La începutul acestei scene Aronofsky pur şi simplu taie filmul, simbolizând soarta personajului său cu ceva patos.
În personajul lui Randy Robinson parcă s-au căsătorit personajele dezorientate ale lui Charles Bukowski cu îngerii căzuţi ai dramelor sportive. Şi dacă tot veni vorba de filme cu sportivi: The Wrestler evită cu iscusinţă limitele impuse de gen: filmele ce se concentrează pe artele marţiale au în centru ori cariera de succes al personajului principal (Cineva acolo sus mă iubeşte, Rocky, Cinderella Man, The Fighter) ori drumul lui către înfrângere (Raging Bull, Tyson). În filmul lui Aronofsky niciunul dintre aceste sisteme tematice nu apare în loc central: în poziţia lui Randy, succesul sau înfrângerea devin doar nişte concepte relative. Regizorul amestecă conştient melodrama cu filmul de sport, iar datorită acestui fapt Luptătorul poate fi încadrat fără probleme în tradiţia filmelor de gen, şi de aceea este mai uşor de asimilat decât Pi sau chiar Requiem pentru un vis. Iar lumea vizuală este de-a dreptul puritană în comparaţie cu celelalte două filme. Avem o atmosferă ce a luat naştere din amestecul de maroniu şi de negru, ce vine în sprijinul acestei istorii apropiate de realism. Şi manevrarea camerei de filmat s-a simplificat în comparaţie cu filmele precedente. Mişcările de urmărire a camerei sunt mult mai multe, care în opoziţie cu tehnicile vechi (SnorriCam) nu accentuează opoziţia dintre personaj şi mediu ci fac relaţia dintre personaj şi spectator şi devină mai intimă.
Luptătorul a fost marea senzaţie a următorului sezon de premii. Premiera a avut-o la Festivalul de Film de la Veneţia de unde a luat Leul de Aur, şi Rourke la rândul său a fost distins de mai multe organizaţii. Printre altele a primit şi premiul BAFTA, Golden Globe şi Independent Spirit Award. În schimb în cursa pentru Oscar-uri – spre surprinderea multora – a pierdut în faţa lui Sean Penn, personajul principal din Milk. Conform practicii Academia de Film Americană a considerat că e mai important să premieze „corectitudinea politică” decât adevărate calitate. Dar şi aşa, pentru Rourke, rolul a fost şansa marii întoarceri.
Ideea celei de-a cincea pelicule a lui Aronofsky, Lebăda neagră (Black Swan) a luat naştere în decurs de aproape un deceniu. Regizorul i-a împărtăşit ideea filmului lui Natalie Portman, actriţa în rolul principal, în 2002, dar proiectul ca atare nu s-a materializat decât peste nouă ani. Portman a fost cea mai interesantă alegere pentru acest rol din mai multe puncte de vedere, deoarece asemeni dansatoarei perfecţioniste, Nina, şi ea s-a confruntat cu aceeaşi dilemă, cum să poată scăpa de eticheta rolurilor de naive copilăroase. (Faptul că Portman a făcut balet din fragedă pruncie este o pură coincidenţă.) Conform poveştii filmului, balerina din New York primeşte rolul principal în Lacul Lebedelor, dar pentru a putea interpreta rolul în mod credibil, trebuie să piardă inocenţa inerentă fiinţei ei. Această peliculă este şi mai uşor de plasat pe paleta genurilor decât Luptătorul. Vedem un thriller psihologic în timpul căruia personajul principal a cărei dezvoltare emoţională s-a blocat, trece prin toate fazele maturizării emoţionale (se rupe de mama ei excesiv de protectoare, intră cu capul înainte în lumea nocturnă, are o relaţie sexuală cu o colegă) şi îşi exploatează propriul trup în vederea atingerii perfecţiunii. Dintre personajele lui Aronofsky ea este singura a cărei încercări obsesive sunt cununate de succes (deoarece are o prestanţă fantastică la spectacol), dar în acelaşi timp ea este singura care fizic este distrusă de tot acest proces.
Regizorul prin prezentarea lumii baletului ca fiind prea rigidă şi perversă (într-o variantă timpurie a scenariului a fost şi o scenă licenţioasă de viol între Nina şi regizorul ei Leroy, interpretat de Vincent Cassel) ne prezintă dificultăţile lumii artistice. Metaforele prin intermediul cărora prezintă acest lucru nu sunt deloc originale, dar el le manevrează cu iscusinţă. Şi povestea în sine se întrepătrunde cu canonul filmografic în mai multe puncte. Din unele filme scoate doar anumite secvenţe de scene (din pelicula The Tenant a lui Polanski) din altele (Suspiria, Perfect Blue) motive şi conflicte ce traversează toată povestea. Important este că regizorul organizează cu mână sigură soluţiile preluate de ici colo şi poate nu exagerăm dacă spunem că Lebăda neagră este pelicula sa cea mai matură şi cea mai cizelată de până acum. Ceea ce nu i-a reuşit cu filmul Fântâna i-a reuşit acum: a creat un film ce este profund şi spectaculos în acelaşi timp, te pune pe gânduri şi te şochează.
Lebăda neagră, în opoziţie cu celelalte filme ale lui Aronofsky, a pornit pe calea spre clasicizare aproape instantaneu după premieră. Natalie Portman a avut parte de o adevărată ploaie de premii pentru acest rol, şi – în opoziţie cu Mickey Rourke – a reuşit să încaseze şi premiul Oscar. Academia de Film l-a propus şi pe Aronofsky pentru cel mai bun regizor, dar până la urmă nu a fost el cel chemat pe scenă. Următorul proiect al regizorului, denumit simplu Noah, adaptează binecunoscuta poveste a lui Noe pentru marile ecrane. Marea întrebare este, că în ce măsură va însemna această temă revenire la perioada de dinainte de Luptătorul – sau un pas înainte pe cărarea făcută de atunci.
