Înființarea cinematografului se datorează baronesei Bánffy Albertné Montbach Sarolta. După demolarea din anul 1970 a clădirii, posteritatea este nevoită să se mulțumească doar cu știrile vechi despre funcționarea sa, cu câteva fotografii și cu un material de arhivă destul de bogat, însă neordonat, iar de acum încolo și cu acest mic memento care inventariază primii șase ani de funcționare a cinematografului.
Sursa primară folosită pentru alcătuirea prezentului material au fost documentele din subunitatea Cinema Corso a arhivei familiei Bánffy, păstrată în colecția Direcției Județene a Arhivelor Naționale Cluj (colecția are patru dosare, materialul este neordonat, astfel referințele sunt inutile, ordonarea eventuală a materialului ar putea cauza schimbarea ordinii actuale a documentelor). Datele și sursele cu caracter descriptiv, documentele oficiale, scrisorile, rapoartele, tabelele, observațiile și desenele obținute de aici au fost completate cu informații luate din presa epocii. Partea mai mică a materialului iconografic folosit poate fi accesată liber pe internet sau provine dintr-o colecție privată, cealaltă parte apare cu concursul unuia dintre colaboratorii Muzeului de Arte din Cluj, căruia îi mulțumesc și pe această cale.
Dacă căutăm în baza de date Arcanum (https://adtplus.arcanum.hu/hu/) cuvintele cheie Corso, Capitol, Mátyás király, Progresul mozi și, eventual, Bánffy-palota mozi, găsim fragmente care, pe de o parte, provin din știrile presei clujene din perioada interbelică și vorbesc succint despre funcționarea cinematografului și, mai pe larg, despre filmele din program sau despre evenimentele pe care instituția le-a găzduit, pe de altă parte căutarea are ca rezultat articole în limba maghiară din anii ’70, ’80 despre palatul Bánffy, care surprind bucuria nedisimulată a cunoscătorilor de artă la dispariția clădirii cinematografului. Aceștia fac cu această ocazie și un succint și acid inventar al intervențiilor nefericite asupra palatului. Pentru început voi trece în revistă câteva dintre aceste articole:
„De-a lungul timpului își găsesc aici locul: un cazinou și diferite oficii inutile, o locuință de magnați, o cafenea, o cofetărie și un atelier de cardare; apoi se închid cu ziduri bolțile laterale ale grandioasei porți de intrare, pentru a putea fi închiriate ca și magazine; apoi va avea aceeași soartă o parte a casei scării și în palat se va deschide o croitorie pentru bărbați, redacția unei reviste și o plapumărie, iar pivnița – în comparație cu care am văzut chiar și catedrale mai mici – va deveni depozit pentru baliga necesară cultivării ciupercilor. Mai târziu, ca să nu rămână în paragină nici curtea neasemuit de frumoasă cu logie și arcade, se va ridica aici un cinematograf, care pătrunde și în clădire, asemenea unei tumori canceroase. Astfel că acum, pentru o taxă de intrare neînsemnată, se pot vedea aici umbrele regilor: regii Hollywoodului. (Ditrói Ervin: Cuvântarea mută a palatului Bánffy. Anuarul Korunk, 1980, pag. 225–226)
„Schimbarea epocii este reflectată poate cel mai bine de soarta palatului Bánffy. Ultimul baron a capitalizat sălile palatului, arcadele au fost sparte, ferestrele au fost smulse pentru a face loc unor magazine, șirul de coloane a fost zidit de dragul unei frizerii și al unui magazin de dulciuri, iar în curte a fost construit cinematograful, o hardughie de beton. Azi, palatul care și-a recăpătat prin restaurare strălucirea de odinioară, așteaptă vizitatorii Muzeului de Artă…” (Balogh Edgár: Două milenii – privite dinspre piața centrală. Dolgozó Nő, anul 30/1974, nr. 10, pag. 13)
„Din fericire clădirea cinematografului, care a distrus în totalitate această sublimă curte cu coloane, a fost, de asemenea, demolată. În locul ei crește iarba, drumul este pavat cu pietre de granit.” (Szépréti Lilla: Palatul clujean Bánffy. Interviu cu E. Szabó Ilona. Új Élet, anul 15/1973, nr. 16, pag. 7)
La final o știre din 1969, înaintea demolării: „A încetat să funcționeze cinematograful Progresul, clădirea va fi demolată în scurt timp. Cinematograful a fost construit pe vremuri în curtea uneia dintre cele mai frumoase clădiri în stil baroc, palatul Bánffy, astfel monumentul a pierdut mult din frumusețea și valoarea sa. […] Palatul, în urmă cu câțiva ani, a fost renovat cu banii statului și acum găzduiește Muzeul de Artă. După demolarea clădirii cinematografului, frumusețea de odinioară a curții interioare se va evidenția din nou. (Előre, 7 ianuarie 1969, pag. 3)
Putem vedea cum au apreciat iubitorii clădirii baroce prezența acestei „hardughii” în curte, în ultimele sale zile și după demolare, să ne întoarcem deci în timp și să vedem care au fost circumstanțele nașterii sale, respectiv să urmărim primii șase ani de funcționare începând cu anul 1928, când atrăgea publicul cinefil sub numele de cinema Corso filmszínház.
Stagiunea clujeană de cinema 1927–1928 a fost extrem de bogată. După patru ani de pauză s-a deschis din nou cinematograful Színkör mozgó (vezi: Színház és Társaság 13.08.1923 și Ellenzék 09.05.1927) și tot atunci au fost inaugurate alte două cinematografe alături de vechile hale cinematografice Urania și Select: la sfârșitul anului 1927, vizavi de clădirea gării, cinematograful Carmen, respectiv la începutul anului 1928, în curtea palatului Bánffy, cinematograful Corso. Cinematografele Select, Színkör și Urania au fost închiriate de Studioul de Filme al lui Janovics Jenő, Transsylvania R.T. Incendiul de la începutul anului 1927 din palatul Urania (Kis Ujság, 13.01.1927) nu a afectat sala de cinema de la parter, însă la sfârșitul anului 1928, în timpul unei pauze de patru zile, a fost renovat și acest cinematograf (Keleti Újság, 22.12.1928), probabil așa s-a încercat o apropiere de spațiile proaspete și stălucitoare ale noilor rivali. Nu am reușit să aflu cine au fost proprietarii cinematografului Carmen, în orice caz presa vremii s-a referit la acesta ca la cel mai ieftin cinematograf al orașului în primii șase-șapte ani ai existenței sale, apoi în 1934 a fost preluat de „doi specialiști agili, Frenkel József și Bacilla” – conform numărului 3–4 din 1934 al revistei Erdélyi Szemle (pagina 16) – și de atunci, în mod frecvent, toate biletele de 11 lei se epuizau înainte de proiecție.
Proprietarul palatului Bánffy în această vreme este baronul Bánffy Albert (1871–1945). După ce se căsătorește cu Montbach Sarolta (1876–1955) în 1895, trăiește în cea mai mare parte în castelul său din Răscruci, astfel imobilul din Cluj este administrat pe de-o parte de baroneasă, pe de altă parte de fiul lor, Dénes (1901–1983). Deocamdată nu se știe de unde a venit ideea afacerii și nici cine și când a convins-o pe baroneasă să întemeieze un cinematograf, în orice caz planul clădirii cinematografului din curtea palatului, legată de zidul interior și practic ocupând două treimi din curte, a fost gata în 10 februarie 1927, apoi au început lucrările de construcție. Planurile dedicate baronesei au fost întocmite de arhitectul Braun Andor (sau Andrei) sau de firma lui de arhitectură.
Tot atunci s-au dat anunțuri pentru ocuparea posturilor de director, contabil, casier, bufetier, cofetar, garderobier, plasator etc. S-ar putea ca baroneasa să nu fi anunțat posturile în mod public (în ziarele Ellenzék, Keleti Ujság și Ellenőr nu am găsit astfel de anunțuri), apelul probabil s-a răspândit în mod informal în societatea maghiară, de ambele părți ale graniței, dar și în acest fel baroneasa a primit numeroase cereri pentru posturile anunțate. Răspândirea informală este susținută de faptul că aspiranții s-au referit la noua instituție prin mai multe denumiri: teatru de cameră, firmă de închiriere de filme, cinematograful Central. Între altele i-a scris baronesei și Inczédy-Joksman Ödön, președintele executiv al Partidului Național Maghiar și l-a recomandat în atenția ei, direct în fruntea noii instituții (cinematograf sau firmă de închiriere de filme, nu știe exact), pe Kósa Lajos, „un maghiar de viță veche, după cum se vede și din numele lui”, funcționar pensionat de la poșta regală maghiară. A sosit o cerere pentru postul de dirijor și din Lugoj din partea consilierei și profesoarei de muzică Bátsné Urr Gyöngyike – care a demisionat la Lugoj și cerea disperată să fie angajată, făcând referire la o promisiune primită mai devreme.
Bufetul și garderoba au fost probabil afaceri secundare care se puteau închiria liber, ne conving despre asta pe de o parte scrisoarea precipitată a garderobierei Mészáros Vera destinată baronesei, în care se plânge de domnul Tóth István, care a fost probabil primul director (deoarece acesta abuzase într-o oarecare măsură de poziția lui și ceruse o garanție de 20 000 de lei de la doamna cu venituri modeste), pe de altă parte scrisorile lui Pillich Dezső respectiv Szily Zsigmond – ambii apelând la baroneasă pentru închirierea bufetului. Toate acestea s-au petrecut înainte de inaugurarea cinematografului. Clădirea era aproape gata, la începutul anului 1928 ziarele deja prezentau știri despre deschiderea apropiată a cinematografului.
Pe postul de director baroneasa l-a ales, nu după mult timp, pe Jovián Antal și i-a trimis descrierea fișei postului în data de 5 octombie 1928 spre aprobare, cu mult după deschiderea în mai multe etape a cinematografului din ianuarie 1928. Mai întâi a avut loc o proiecție de prezentare în 18 ianuarie cu invitați, apoi o proiecție pentru presă în 20 ianuarie cu comedia germană intitulată Pisica din vodevil, iar la final s-a deschis casieria pentru publicul larg în data de 1 februarie, într-o zi de miercuri. Într-o știre a ziarului Ellenzék din 21 ianuarie 1928 putem citi o descriere destul de detaliată despre impresia estetică a amenajării interioare a cinematografului „înălțat în curtea palatului, cu aspect elegant, construit pe baza planurilor pregătite cu bun gust. În sală erau amenajate 500-600 de locuri pentru spectatori, pe tavan erau trei șiruri de becuri, care luminau sala fiind așezate între „panouri reci în stil modern”, și care – se pare că – erau plăcute ochiului, proiectorul era dintre cele mai moderne, imaginea apărând clar pe peretele de gips. A mai existat un bufet, o garderobă (cu 240 de cuiere), o scenă și o orchestră cu 8–10 membri. În afară de șirurile de scaune, spectatorii au mai putut beneficia de 15 loje. Tot din ziarul Ellenzék, din numărul apărut după inaugurarea oficială, din 5 februarie 1928, aflăm că cinematograful a avut și sistem de ventilație și că în filmul german proiectat, intitulat Liebe, personajul principal a fost jucat de Esterházy Ágnes, o actriță născută la Cluj și emigrată în Germania.
Dintr-un tabel știm de altfel cu exactitate cum au fost repartizate scaunele cinematografului: 64 de scaune de lojă, în tribună 166 scaune de clasa întâi, 184 scaune de clasa a doua, 90 de scaune lângă perete, 21 de scaune rezervate permanent pentru invitați. În total 525. Prețul biletelor: lojă iarna – 45 lei, vara – 36, clasa întâi iarna – 36, clasa a doua – 30, vara ambele –36, lângă perete mai aproape de ecran iarna – 20, mai departe – 15, vara ambele – 15 lei. Tabelul încasărilor pentru luna martie din anul 1933 arată o sumă de 281 750 lei.
Baroneasa a schițat în fișa de post a directorului atribuțiile și limitele competențelor domnului Jovián. Conform acesteia directorul avea obligația de a administra firma, de a comanda, de a programa și de a promova filmele. Trebuia să aibă grijă ca proiecțiile să înceapă la timp, să vegheze asupra ordinii și disciplinei atât în rândul spectatorilor, cât în cel al personalului și al orchestrei. Putea să-i concedieze pe cei care nu corespundeau și putea să angajeze oameni noi. În fiecare seară prezenta sumele provenite din casierie și plasa încasările conform instrucțiunilor. Reprezenta firma și trebuia să rezolve la autorități toate problemele apărute. Putea să recomande filme, dar nu avea voie să le comande fără aprobarea baronesei, mai ales în cazul producțiilor „străine”. Putea să dețină 10 000 de lei pentru diferite cheltuieli, iar seara trebuia să întocmească un tabel cu acestea și să-l prezinte delegatului baronesei. Salariul său, începând cu 1 noiembrie 1928, era de 12 000 lei, pe care putea să-i ia din casă la începutul fiecărei luni, iar dacă câștigul net anual al cinematografului era mai mare de două milioane de lei, 10% din ceea ce depășea cele două milioane de lei îi reveneau lui. Mandatul era de trei ani și vara putea să-și ia un concediu de o lună. În fiecare zi avea obligația să scrie un raport baronesei (care în cea mai mare parte a timpului se afla la Răscruci).
Jovián a scris rapoarte în mod regulat, scrisorile lui către baroneasă, așternute pe hârtia cu antetul Corso sunt frecvente și, între altele, dădeau seama despre următoarele: ce filme au rulat și când, câți bani se încasau, cum a fost prestația acrobaților (de regulă proastă, haha!), cu cât era mai mare numărul spectatorilor îmbulziți în sală în zilele mai răcoroase de vară. Sau raporta că încearcă să diminueze zgomotul echipamentului de ventilație din pivniță. Baroneasa, în schimb, dacă ajungea la Cluj și mergea la un alt cinematograf sau se învârtea în societate, recomanda achiziționarea unor filme, respectiv neachiziționarea lor. De exemplu: „Chiar acum [nu știm când, pentru că scrisoarea nu este datată] am venit de la Select, unde am auzit că filmul Soarta spioanelor este atât de slab, încât nu a rulat nici în Urania. Vă rog să căutați un alt film. Toate cele bune etc.”
Încetul cu încetul la Corso s-a instaurat o anume rutină, s-au format legături cu firmele din țară și de peste hotare de închiriere și comercializare a filmelor, iar în presa în care odinioară erau articole lungi despre proiecțiile de acolo, Corso a devenit doar unul dintre protagoniștii comuni ai programului de cinema. Scrisorile, contractele și copiile de film (cu subtitrare română și maghiară) au circulat între conducerea cinematografului Corso și diferite firme de comercializare a filmelor, cum ar fi: Hugo Engel, Otto Schaller și Leopold Hauk din Viena, Artistic-Film, Balcan Film (cu ei au comunicat în maghiară), frații Schratter, Manea Godt, Frago-Film, Unionfilm din București, Filmcentrala din Timișoara, departamentul de filme al Băncii Comerciale și Schimbului Valutar din Oradea, Fox Film Corporation din Sibiu. Corso a corespondat și cu Ministerul Culturii și Cultelor, deoarece acesta a trimis de câteva ori filme educative pentru a fi proiectate. S-au făcut contracte cu acrobați, respectiv cu impresarii lor, s-au comunicat prin telegraf oferte de preț și „atracții” oferite spre proiecție. Ca de exemplu acesta.
În iulie 1931 a ajuns la Jovián reclama tipărită a filmului Doar pentru bărbați. El a întrebat expeditorii despre ce anume este vorba. Din scrisoarea trimisă ca și răspuns a lui Kleits Vilmos, proprietarul firmei de închiriere de filme, reiese că era vorba despre un film în două acte, care „prezintă bolile venerice în realitatea lor naturală”, pentru care în timpul proiecției se citea un text „explicativ medical”, iar din program mai făceau parte și 45 de diapozitive.
Uneori sala cinematografului era cedată pentru ședințe generale sau alte evenimente de masă. În 22 martie 1928 Corso a fost locul de desfășurare a unui congres protestatar imens greco-catolic, prin convocarea căruia biserica română minoritară și-a declarat nemulțumirea față de un proiect defavorabil de lege a cultelor. Față de acesta a avut un ecou mai mare în presa din țară evenimentul din cadrul campaniei electorale al Partidului Liberal din Cluj în 30 noiembrie 1927. Corso a asigurat locația acestui eveniment, însă peste abia câteva zile, în 3 decembrie, secția de poliție clujeană a comunicat categoric cinematografului că nu autorizează în viitor folosirea sălii în scopuri politice și să binevoiască s-o folosească strict conform funcției sale originale pentru proiecții de filme. În această vreme Partidul Țărănesc era la putere și tot acesta a câștigat alegerile din 12 decembrie.
Curând afacerea întâmpină dificultăți financiare (venise criza economică mondială din 1929) și au început să sosească din ce în ce mai multe scrisori care solicitau plătirea datoriilor. S-au acumulat datorii din închirierea filmelor, din facturile serviciilor de utilități publice, din contravaloarea tipăriturilor. Avocatul firmei Tungsram (de furnizare a energiei electrice) a somat conducerea Corso în 25 august 1931 să-și amortizeze datoriile de circa 7 000 lei. Gábor Dénes, directorul firmei Filmcentrala din Timișoara la sfârșitul anului 1931, după câteva somații fără răspuns, a dat în judecată firma Corso din cauza unei datorii, însă legătura de afacere dintre ei a continuat în anii 1932 și 1933. Și presa română a atacat cinematograful. În noiembrie 1931, cotidianul Națiunea a atacat firma Corso din cauza faptului că afișele în limba română erau pline de greșeli de ortografie, astfel conducerea s-a grăbit să liniștească redacția ziarului că postul va fi ocupat începând de atunci de către un „scriitor” (probabil s-au gândit la persoana care picta afișele) de naționalitate română. Ziarul se pare că a acuzat Corso și că au dat afară 20-30 de angajați români. Această acuzație a fost respinsă categoric de autorul scrisorii, acesta afirmând că întreg personalul cinematografului nu numără atâția oameni. În același timp a arătat că a fost concediată o singură persoană: casiera Csíky Karola, provenită din Secuime, deoarece în vremurile acelea nenorocite nu era deloc nevoie de o a doua casieră.
Nici cenzura nu a ocolit cinematograful Corso. În data de 6 octombrie 1930 secția de poliție din Cluj a comunicat că la ordinea Ministerului Culturii și Cultelor a retras autorizația proiectării filmului Ciocoii în regia lui Horia Igiroșanu, apoi în 18 noimebrie a interzis și proiecția filmului (probabil sovietic) Expresul albastru.
În octombrie 1931 mandatul directorului Jovián Antal s-a încheiat în mod oficial, însă în același timp a și demisionat, nedorind să continuie această muncă. De acum încolo, dar și mai devreme, baroneasa a căutat simultan un nou chiriaș și un nou director, probabil fiind sătulă de administrarea personală a întreprinderii încărcate de probleme financiare. Însă, se pare că nu a fost ușoară găsirea unui nou chiriaș. S-au prezentat mai mulți doritori în următorii doi ani, persoane fizice, dar și administratori experimentați de cinematografe, din Cluj și din locuri mai îndepărtate. Între altele, au sosit propuneri în 1931 din partea conducerii Astra Cinegrafică din Sibiu pentru trei ani, de la Hirschfeld Ferencz, proprietarul Mercurfilm din București, pentru cinci ani. Și Film-Service din Berlin a făcut o propunere pentru închirierea cinematografului în 30 ianuarie 1933, de asemenea și Hermann Melchner de la reprezentanța locală a mașinilor Ford, pentru cinci ani în 1933.
Regizorul Deésy Alfréd din Budapesta (născut la Dej) s-a prezentat pentru postul de director în 21 iunie 1932. S-a prezentat ca autorul a 85 filme și l-a indicat pe scriitorul Hunyady Sándor, ca persoana de la care baroneasa poate să se informeze despre priceperea lui Deésy. Nu am găsit informații despre noul director în dosarul cu documente, însă anul 1933 a fost caracterizat de reîntoarcerea glorioasă a unui fost angajat.
La mijlocul anului 1933 s-a găsit totuși un chiriaș pentru cinematograful Corso, conform revistei de bulevard Bomba, de altfel o sursă îndoielnică de informații: Schwartz Adolf, el fiind și chiriașul cinematografului Royal – este vorba probabil despre noul cinematograf de la sediul de odinioară al Asociației Meșteșugărești din centru. Însă conform numărului din 6 mai 1933 al revistei Bomba, Schwartz a dat faliment în doar trei săptămâni și Corso s-a închis. Pe la sfârșitul anului, în 6 decembrie 1933 însă revista Ellenőr a publicat știrea conform căreia după o pauză lungă cinemategraful Corso de odinioară și-a schimbat numele și s-a redeschis sub denumirea cinema Capitol mozgó, noii chiriași fiind Jovián și Hirschfeld Sisi (nu am reușit să dau de numele ei civil). Începând de atunci cei doi, apoi alții, închiriază clădirea și conduc întreprinderea, proprietara este însă în continuare Bánffy Sarolta. Ea a protestat personal și a trimis o cerere ministrului de interne în 1937, ca urmare a faptului că decretul regal nr. 971 interzicea subtitrarea filmelor în limba maghiară și germană.
Cinematograful a funcționat cu numele de Capitol până în vremurile de după dictatul de la Viena, apoi s-a reînnoit sub denumirea Mátyás király mozgóképszínház (cinematograful Matia Corvin), după război a revenit la numele Capitol, apoi din 1949, după naționalizarea clădirii și-a continuat activitatea cu numele cinema Progresul mozgó timp de douăzeci de ani, până când s-a decis demolarea clădirii și în 1970 a dispărut cu totul. Acolo, unde a stat cândva, nici în anul 2020 nu a devenit realitate visul lui Szépréti Lilla, prezentat în numărul din august–septembrie 1959, al revistei Művészet, conform căruia „palatul Bánffy va fi din noul un palat adevărat, își va recăpăta forma originală, iar în locul cinematografului va sta o fântână arteziană cu apa țâșnind spre cer, cu bănci și balustrade în stil baroc”. Ceea ce ar distruge exact atmosfera de cinema în aer liber creată de TIFF și de proiecțiile din timpul pandemiei.
Articol realizat în cadrul proiectului „Momente din istoria cinematografiei clujene”.
