Imperiul fabricat de mintea omului este în mod necesar diferit de cotidian. Cu toate acestea îl privim cu drag şi scriem şi povestim despre el cu mare plăcere. Dar datorită faptului că lumea operei de artă este imaginară şi discursul despre ea este falsă. Totuşi, conform spuselor ţăranului din Rashomon: „Nu este nevoie de încă o predică. Nu mă interesează dacă este minciună, atâta timp cât este distractiv!” Cam aşa stau lucrurile şi cu Rashomon.
Reflexia operei în lume
Predecesorul mărcii Konica-Minolta, Konishi Honten a făcut tot posibilul să ţină pasul cu fraţii Lumiere – în 1898 au apărut „filmele” Nuno sarashi, Iwatani tengu, Mitsui gofukuten, Sawanotsur. KendjiMizogutchi a încercat să creeze arta filmului naţional; la începutul secolului al 20-lea, istoricul de artă Sunusuke Tsurumi a încercat din răsputeri să ridice arta filmului japonez la graniţa dintre artă pentru mase şi artă de hotar – adică s-o transforme într-o formă de artă respectată (pe atunci filmul japonez avea statutul divertismentului pentru mase – datorită dominanţei teatrului no şi kabuki). Totuşi, în ciuda acestor încercări a fost nevoie de Marele Premiu al Festivalului de la Veneţia şi de Oscar-ul pentru cel mai bun film străin, la gala din 1951, ca atât elita publicului cinematografelor occidentale cât şi publicul japonez – fără exagerare – să primească cu pasiune arzătoare filmele, care din punctul de vedere al japonezilor erau tradiţionaliste, dar pentru occidentali erau mai avantgardiste decât avantgarda însăşi. Filmele de acţiune şi de groază, care erau la modă înainte de Akira Kurosawa, împreună cu filmele de masă americane au creat o imagine unilaterală despre lumea orientală, fapt datorită căruia în mintea elitei occidentale s-a creat impresia că lumea creştină este superioară din punct de vedere cultural. Dictatura din China, războaiele civile din Coreea, acţiunile sângeroase ale khmerilor roşii, crima organizată din Japonia- toate au avut ca efect crearea şi împământenirea unei imagini negative despre viaţa socială din Orient.
Cu toate că la Gala Oscar din 1951, filmul lui Akira Kurosawa, Rashomon, a câştigat statueta de britaniu de 3,85 kg, nici criticii de film occidentali nu au făcut excepţie în ceea ce priveşte remarcile anti-nipone; aceştia au spus că filmul este doar de efect, iar regizorul a fost acuzat că atrage atenţia folosind banalităţile exotismului şi fără fond artistic şi că de fapt nu face altceva decât creează pseudo-folclor, pe care-l susţine cu numele lui Ryunosuke Akutagava – filmul are la bază nuvelele acestuia: La poarta furtunii şi În adâncul boscheţilor – şi că filmul este doar pentru „uz extern”, deci nu are nici o legătură cu felul de a fi şi de a trăi japonez, caracteristic epocii în care are loc acţiunea filmului.
Reflexia lumii în opera de artă
Povestea filmului – care, cum vom arăta mai încolo, a fost de mai multe ori refolosită – este simplă: un bandit, odihnindu-se în pădure (şi dând la o parte muştele, care-l deranjau) vede o femeie frumoasă (soţia unui samurai) pe care vrea să o posede. Soţul femeii vrea să împiedice acest lucru, până la urmă se întâmplă ce este menit să se întâmple, la care se mai adaugă moartea misterioasă a soţului. Cei trei protagonişti povestesc cele întâmplate în trei moduri diferite, iar tăietorul de lemne, care este un fel de observator independent, îşi creează propria variantă a poveştii. Nu trebuie să vă speriaţi. Se spune că nici actorii, dar nici măcar asistenţii lui Kurosawa nu au înţeles povestea. Filmul, care începe cu investigarea cazului şi continuă cu punerea sub semnul întrebării a principiilor justiţiei, povesteşte de fapt destrămarea valorilor morale de bază, în timp ce se înalţă într-o lume spirituală unde nu sunt valabile regulile morale şi legale create de dorinţele umane.
În occident nu doar tematica neobişnuită a iscat dispute, ci şi modul de prezentare imagistică: mulţi au asemuit stilul de editare al Rashomon cu Bolero al lui Ravel, dar au subliniat că la Kurosawa acest ritm nu este funcţional, este doar o imitaţie slabă, un fel de pseudo-romantism. Dar toate aceste lucruri nu ne pot influenţa, pentru că noi ştim, că din când în când trebuie să reluăm, recitim, reanalizăm acele opere de artă care ne spun lucruri profunde şi adevărate despre om, omenie şi omenire.
În acest sens, felul în care este primit Rashomon la mijlocul secolului al 20-lea nu îi reduce cu nimic valoarea şi nici nu îi adaugă în valoare. Privind cu ochiul spectatorului din secolul al 21-lea nu este nici o problemă cu ritmul editării, ba chiar este în perfectă armonie cu estetica imaginilor. Veteranii filmului, în cărţile lor de specialitate afirmă că acel cadru care prezintă pădurea este etalonul artei filmului suprarealist; totuşi adaugă că, deşi filmul în sine este foarte complex, poate puţin aglomerat pentru gusturile esteticii occidentale, în proporţiile sale este o operă echilibrată şi este prezentarea epopeică a imposibilităţii (auto)expresiei umane, a greşelilor la care este supusă limba, a egoismului, a ciocnirii dintre adevărat şi fals.
Iar faptul că scena de deschidere a filmului, care are loc la poarta Demonilor (ruinele unui templu vechi) unde trei oameni (un călugăr, un tăietor de lemne şi un ţăran) povestesc despre un proces, a fost preluat de mai multe filme – nemaivorbind de Violul lui Martin Ritt sau Opt martori de Pete Travis şi nenumăratele adaptări pentru teatru – dovedeşte universalitatea imaginilor şi naraţiunilor lui Kurosawa şi de asemenea susţine faptul că reflexia periodică a poveştii poate dezminte arta datorită imitării – dar este distractivă.
