Ediția din 1964 a Oscarurilor aduce în prim plan mai ales caractere originare din literatură cu aspecte de poveste care se luptă pentru distincția celui mai bun film: Mary Poppins, Zorba grecul, Thomas Becket, Dr. Strangelove și Galatea definesc atmosfera de bază. În afară de satira lui Kubrick toate nominalizările au primit măcar un premiu, dar adevărați adversari (și câștigătorii unanimi) au fost însă doamnele: atât în privința rolurilor cât și sub forma actrițelor care le-au interpretat. Mary Poppins este caracterul preferat al literaturii de copii engleze, dădaca cu imaginație bogată și puteri magice, în timp ce Galatea este eroina lui Bernard Shaw și a lui Ovidius, frumoasa statuie (nimfă) trezită la viață de rugăciunea și dragostea lui Pygmalion.
Filmul Mary Poppins din 1964 a îmbinat mai multe părți din romanul omonim (din penița lui P. Travers) în timp ce povestea Galateei (și a lui Pygmalion) a trăit o variantă nouă față de povestea lui Ovidius. Bernard Shaw, dramaturgul irlandez a scris o piesă de mare succes, apoi a contribuit și la realizarea scenariului care a stat la baza filmului Pygmalion din 1938. Pornind de la aceste materii prime s-a creat reconstrucția musicală cu textul lui Alan Jay Lerner și cu muzica lui André Previn și Frederick Loewe care a rulat mai multe sezoane pe Broadway sub titlul de My Fair Lady și a fost prezentat cu succes și la Londra. Rolul principal al versiunii de pe Broadway, Eliza Doolittle vorbind la început cu accent de cockney, apoi producând o engleză adevărată a fost jucat de (încă necunoscuta în cercuri cinematografice) Julie Andrews care a fost onorată în 1964 cu Oscarul pentru cel mai bun rol feminin, nu pentru varianta filmată a lui My Fair Lady ci pentru cea a lui Mary Poppins. Galatea filmică a My Fair Lady, Eliza transformată de profesorul de fonetică burlac Henry Higgins, a fost jucată de vedeta Audrey Hepburn, însă inserturile muzicale din film nu au fost cântate de ea, ci de o anumită Marni Nixon și adăugate coloanei sonore prin sincronizare în post-producție (care și-a împrumutat vocea mai multor vedete dealungul carierei). Relații complicate, și adevărata minune vine doar când comparăm fotografiile acestor trei actrițe: în ceea ce privește statura și atmosfera, Julie Andrews, Audrey Hepburn și Marni Nixon sunt perfect interschimbabile și poate din acest motiv culisează cu atâta ușurință între diferitele momente ale Elizei Doolittle.
Oricât de frumoase, aeriene și elegante ar fi actrițele (inspirând până și în zilele noastre pe cei care discută filmul pe forumuri), opera lui George Cukor: My Fair Lady poate fi cuprins urmărind actrițele, în sensul în care le transformă pe acestea în atracția principală ca și imagine și voce, după clasicul stil hollywoodian. Hainele Elizei Doolittle ca și florăreasă sunt un costum realizat cu cea mai mare atenție în care îi putem admira trăsăturile avantajoase în acceași măsură în care ne pierdem în parada de eleganță care urmează transformării ei. Totodată, ea este singurul personaj feminin care are cântece individuale care au devenit adevărate șlagăre (Loverly, I could have danced, Just you wait Henry Higgins), iar în afară de ea doar angajații gospodăriei profesorului Higgins ajung să obțină timp pe ecran ca și cor.
În mod fidel cu sistemul de imagini, tabăra feminină, în afară de Eliza-Audrey care captează privirile sub orice circumstanță, este alcătuită de figurante filmate de la distanță sau ca și imagine de anasamblu, respectiv din matroane în vârstă (Mrs. Pearce, menajera, sau mama jovială a profesorului Higgins) și cameriste mai puțin colorate. Eliza apare cu decorațiuni florale și pălării în culori fastuoase, aproape neobișnuite (alb cu purpuriu, mov cu verde crud și piersică cu albastru-mov): tot ea ar fi centrul vizual ușor kitchos, avantajat prin iluminare în opera din interiorul de studio special construit chiar dacă narativa nu ar prezenta transformarea ei. Aș putea enumera puține creații asemănătoare, dar o rudă apropiată este Madelaine-Judy din filmul lui Alfred Hitchcock din 1958, Vertigo, în cazul căreia transformarea este reversibilă, ciclică, însă la Eliza Doolittle este finală și imposibil de șters.
Ca și tragedia lui Madelaine-Judy care se află în culisarea dintre roluri și impresii și tot asta îi cauzează și moartea, în ciuda ușurinței și frumuseții de studio Eliza devine un erou tragic pentru că ieșind din imaginea de impresie (dezbrăcând costumul de florăreasă) constată că nu poate reveni din impresia de doamnă și a căzut în capcană. După cum îi spune profesorului Higgins după balul de mare succes: ca și florăreasă și-a vândut florile însă ca doamnă trebuie să se vândă pe sine (pe piața căsătoriei) dacă dorește să supraviețuiască. Ca dovadă că nu este un adevăr absolut pe paleta filmelor de studio muzicale de la Hollywood putem să ne amintim de poveștile lui Marilyn Monroe din Domnii preferă blondele (Gentlemen Prefer Blondes) din 1953 sau din Unora le place jazz-ul (Some Like It Hot, 1959), unde eroina frumoasă cu situație modestă nu are nici o dificultate în schimbarea rolurilor și a aparențelor (coristă sau femeie fatală) lucru care o ghidează spre succesul perceput printr-o căsătorie reușită.
Rezonanța My Fair Lady a lui Cukor în zilele noastre nu se datorează stării vizuale și a interpretării accentuate a lui Audrey Hepburn, respectiv funcției sale primare, suprinzătoare pentru un spectator modern. Tebuie să semnalăm alte două registre palpitante ale filmului: soluțiile inovative de încorporare a convențiilor teatrului și a scenei (prin care se oferă o senzație complexă pentru spectatorii contemporani care au vizionat filmul după sau înainte de varianta de pe Broadway, iar în mod neașteptat pentru un film muzical amuzant găsim (continuat) discursul teoriei sociale și critica populară, cu accente marxiste.
Teatrul creat în film este cel mai memorabil pentru mine dintre soluțiile George Cukor–Cecil Beaton (responsabil de costume și decorul filmului) de încadratură statică și frontală cât și pentru imaginile care transformă actorii în marionete. Le vedem de exemplu în scena de spațiu incipientă care modelează pornirea traficului de la răsărit în piața Covent Garden, sau în ironica scenă a mulțimii care evocă derby-ul de la Ascot, unde coreografia măsurată și mecanică a aristocrației britanice îmbrăcată în gri-alb și negru este răsturnată de Eliza cu vivacitatea ei țărănească. Cel mai puternic element de legătură a filmului și a piesei lui Shaw este schimbul de păreri despre clasele sociale, caracteristicile acestora, de apartenența la acestea și despre modul ieșirii din ele. În această privință avem purtători de cuvânt aleși: tatăl Elizei, leneșul bețiv a cărei melodie cu refrenul „With a little bit of luck” poate fi imnul eternului supraviețuitor sau chiar profesorul Higgins în sine, mentorul Elizei. Rex Harrison a jucat rolul și pe Broadway și familiaritatea sa și ușurința în lumea filmului se poate explica și prin asta. El este cel care în ciuda faptului că este bădăran și rece îl citează pe Pierre Bourdieu, sociologul francez al vremii care a explicat de mai multe ori că: diferența radicală între săracii lucrători și bogații sclifosiți, între clasa muncitoare și elita socială nu este (articulată) în cele materiale ci în semne de suprafață precum uzul de limbă sau obiceiurile de consum. Din această cauză crede că Eliza Doolittle îi poate fermeca pe aristocrați care o vor recunoaște ca pe una din rândul lor dacă va da dovadă de uzul cuvintelor și pronunției ce le sunt caracterisice și desigur dacă se obișnuiește cu consumul regulat de bomboane de ciocolată și ceaiul de la ora cinci. Etalonul clasei de mijloc adesea numit invizibil nu rămâne nemenționat, fiind că datorită milionarului nebun, tatăl Elizei, Alfred P. Doolittle este obligat să pășească pe obositorul și dificilul drum al „moravurilor clasei mijlocii” în momentul în care îi moștenește averea. În zilele noastre, când este din ce în ce mai sigură (cel puțin în democrația vestică) eroziunea tradiționalelor clase sociale, este deosebit de interesantă confruntarea cu o versiune atât de dens însumată a problematicii.
Am lăsat la final una dintre componentele regiei și a moștenirii lui Cukor, care este cea mai puțin învechită și amortizată: umorul, în special versiunea ei autoironică, distractiv (central-)europeană. Este lumea operetei, mai ales prin personajul de la bal denumit Kárpáthy Zoltán, și a vodevilului social englez, unde nu rămâne nimic de la gunoier la rege – așa cum au demonstrat și cei de la Monthy Python. Dar My Fair Lady nu este lipsită nici de efectele absurdului, în modul Alice în Țara Minunilor sau Dorothy în Orașul Smaraldelor, ceea ce poate fi cauzat și de Technicolorul extrem colorat de 70 mm. Multiplele șabloane pe care se bazează atât în soluțiile audiovizuale cât și în narațiune face filmul să fie multilateral interpretabil și atâta timp cât aceste șabloane rămân importante, forumurile vor continua să lanseze șiruri de întrebări tipice precum: Audrey Hepburn sau Julie Andrews, Higgins sau Freddy, Rex Harrison sau Hugh Laurie?
