În perioada post-neorealistă și timpuriu modernistă a lui Federico Fellini întâlnim des eroul melodramatic naiv, etern mirat de lucrurile lumii mondene – și din această cauză mereu în conflict cu mediul său, însă concentrarea existențială a acestui tip de caracter este fără îndoială Cabiria, prostituata care merită o soartă mai bună, atrasă de inima ei în capcana cetățeanului care își urmărește doar interesul.
În anii `50, Fellini, cel care s-a dezvoltat din umbra lui Roberto Rossellini, s-a legat cu mii de fire de școala neorealistă care își pierdea treptat influența, deoarece semnele principale ale curentului – de la motivul migrării până la sfera obiectelor- se regăsesc în aproape toate filmele sale realizate în această perioadă. Totodată, aceste opere conferă și senzația dezvoltării unui nou „eu creator” al lui Fellini, unul reflexiv, care depășește tradițiile nobile. Melodramele clasice „La strada” și „Nopțile Cabiriei” deja contribuie la modernizarea gândirii generale pentru că prin onestitatea lor naturală ajung să trateze subiecte considerate tabu în acea vreme, iar eroii care nu își găsesc fericirea în cadrul instituțiilor tradiționale, niște paria în permanent război cu microcosmosul, proiectează sentimentul de chaos și autocritică alături de ironia adâncă a erei moderniste.
Nopțile Cabiriei povestesc într-un mod episodic despre încercările prostituatei neprihănite (Giulietta Masina) de a reuși. Inspirația poveștii, printre altele a fost dată de un caz brutal de omor: în 12 iulie 1955 autoritățile au găsit pe maul lacului Castel Gandolfo un cadavru de femeie decapitat, o cameristă, care a fost sedusă de un escroc, acesta luându-i economiile și omorând-o într-un mod brutal. Fellini a fost șocat de evenimente și atenția lui s-a concentrat pe naivitatea eterică, lipsită de orice fel de calcule, iar îmreună cu mulți alții – printre ei aflându-se și un co-scriitor al filmului, tânărul Pier Paolo Pasolini– s-au aventurat în colțurile mărginașe ale Romei, colectând pasionați personaje caracteristice pentru regie. În perioada pregătirilor, avansul regizorului pentru cheltuieli de producție a atins sume de mai multe milioane și s-a părut că filmul va deveni un plan eșuat până când a sosit legendarul producător Dino De Laurentiis care a citit scenariul de câteva pagini în mașina sa la lumina unui reflector, iar la final a spus: “Eu voi face acest film, când începem?”
Povestea personajului feminin care caută izbăvirea este considerabil mai inegală, mai ales comparată cu La Strada. E posibil ca asta să se datoreze faptului că subiectul a fost tratat de patru maeștrii, pe de altă parte descrierea fragmentată, continuată în stilul ideilor aici destramă ritmul dramaturgiei. În timp ce La Strada se bazează pe contrastul extrem al personalității celor doi eroi de poveste iar în acea piesă reprezintă punctul focal al mecanismului de efect melodramatic (adică “forța mai mare”, Zampano cu avantajul său fizic și personalitatea sa tiranică reprimă „forța mai mică”, pe Gelsomina) în Nopțile Cabiriei spectatorul are adesea senzația că miza poveștii nu este clară. Ce este acea lege superioară care o afectează mereu pe eroină? E greu de spus. Cabiria este reprimată de indiferența oamenilor (steaua de cinema acrită, care trăiește singur în enorma sa vilă), de batjocură (scamatorul nesimțit și perfid al scenei de varieté) și lăcomie (contabilul lingușitor dar corupt până la măduvă).
Narațiunea ne prezintă diferitele simptome ale slăbiciuniunilor sub forma unor subiecte dar Cabiria rămâne inferioară acestora: narativa nu tratează doar o singură problemă sentimentală concretă ci se poticnește la un nivel general de studiu de mediu al moralității potrivit pentru o fabulă. Asta scade valoarea monodramei în ciuda faptului că în preajma scenei de încheiere – în scena tentativei de omor a lașului contabil (Francois Périer) – este cuprinsă și durerea generală a eroinei în modul în care se prăbușește pe solul pădurii strigându-i mirelui: “Omoară-mă!”
Coheziunea se realizează prin caracterul principal, desenat cu trăsături fine și iubire, respectiv din interpretarea realistică. Fellini a insistat ca soția sa, Giulietta Masina să o joace pe Cabiria dar este interesant cum cei doi au interpretat personajul în mod diferit. Fellini o vedea ca pe o marionetă – mărturisind că s-a inspirat din clasicul lui Chaplin, Luminile orașului când a dezvoltat rolul în gând, în timp ce Masina o vedea mai degrabă ca o eroină melodramatică suferindă. În reprezentarea finală se regăsesc elementele ambelor stiluri. Mimica și sistemul de gesturi ale lui Masina este câteodată surprinzător de intensiv (cel mai valoros exemplu fiind dansul din localul de noapte, caricatură a mambo-ului) iar câteodată este voalat, imitând o statuie. Nu pot să-mi amintesc de nici o reprezentare a ei care n-ar fi fost zguduitoare, dar în acest caz s-a putut împlini cel mai bine statura sa caracteristică de actor de pantomimă și grația ei aeriană.
În ciuda stilului de narație foarte puțin uniformizat, Nopțile Cabiriei este o creație memorabilă. Poate că nu exagerează critica contemporană a The New York Times care spune că „filmul este prea lung față de mesajul purtat”, dar unele detalii – mai ales la punctele culminante dramatice secundare – se răsfrâng toate valorile stilului de muncă a lui Fellini cel tânăr. Statornicia personajului Cabiria este de necombătut iar viața tumultoasă a acesteia de după producție o dovedește: Neil Simon a scris un musical din povestea prostituatei vulnerabile cu titlul „Charity, draga mea” din care s-a realizat în 1969 o adaptare hollywoodiană cu Shirley MacLane în rolul principal. Cu ocazia unui zbor Fellini a vizionat filmul după care a remarcat deziluzionat: „Varianta filmică a unui musical pe baza unui film? Așa ceva mai rar!”
