Vittorio De Sica ajunge încetul cu încetul musafirul nostru permanent la rubrica Oscarurilor, deoarece ne întâlnim cu numele său a treia oară (şi nu ultima oară!). Acest geniu modest (care figurează în filme de patru ori şi jumătate mai mult ca actor decât ca regizor) gândeşte nu numai cu mintea ci şi cu sufletul, tot ce are de spus este eşafodat mai ales pe sentimente şi nu pe teorie.
Sciuscia este nu numai un film de bază al neorealismului italian şi prima capodoperă de Oscar a lui De Sica, ci primul film de limbă străină care a reuşit să câştige Oscarul (la începuturile galei, această categorie se chema premiu „onorific”). Potrivit justificării Academiei, „acest film, care s-a născut într-o ţară rănită de război, este o dovadă care garantează şi pentru restul lumii, că sufletul creator se ridică deasupra tuturor năpastelor, ieşind de fiecare dată învingător”. Filmul a înregistrat un eşec lamentabil în Italia, oamenii erau curioşi doar de producţiile hollywoodiene până atunci interzise, vroiau întâmplări siropoase, nu erau defel dispuşi să pătrundă realităţile vieţii, deoarece acestea băteau la uşa fiecăruia în fiecare zi.
Ideea filmului care prezintă soarta grea a copilului de pe străzile de după război ale Romei apare deja în creaţia anterioară a lui De Sica The Children Are Watching Us (Copii ne urmăresc atent): lumea sensibilă a sufletului micuţilor, existenţa lor dependentă de voinţa altuia şi viziunea originală se îmbină perfect cu imaginaţia regizorului (sau imaginaţia autorului se adaptează modului de percepere al copilului?), prezentarea acestei lumi mirifice asigurând în permanenţă un sol fertil în cadrul carierei regizorale a lui De Sica. După vizionarea întâmplărilor redate într-o manieră de un realism ucigător şi în acelaşi timp extraordinar de umanist, nici un ochi nu poate rămâne fără lacrimi, iar aspectul cel mai frumos constă în faptul că nici o urmă, oricât de firavă, de kitsch nu umbreşte măcar o secundă a filmului.
Titlul italian al filmului, Sciuscia, este un cuvânt de împrumut ce provine din stâlcirea expresiei engleze ‘shoe shine’, care înseamnă perie de pantofi. Eroul principal al filmului este format din două shoe shine: copii, care lucrează zi şi noapte pe străzi să-şi poată vedea visul împlinit: să cumpere armăsarul sur devenit atât de drag sufletului lor. Nu mai este mult până la realizarea acestui vis, dar tocmai în acest moment survine tragedia: a dispărut o pătură, iar în locul adevăraţilor făptaşi ei sunt cei arestaţi şi închişi în închisoarea pentru minori, unde mizeria trădării şi a minciunii corupe prietenia lor sinceră, deosebit de fragilă. Târziu reuşesc să evadeze din închisoare: timpul petrecut acolo lasă în sufletul şi asupra vieţii lor o amprentă definitivă. În final ajung să obţină calul visat, dar prin concursul unor împrejurări nefaste, unul dintre ei moare.
Realizarea filmului Sciuscia a fost precedată de o cercetare aprofundată. De Sica a cutreierat neîncetat străzile Romei, pândind fiecare gest al micuţilor pantofari vagabonzi, încercând să descopere subiectele de discuţie. Odată intră în vorbă cu ei, încearcă să-i fotografieze, aducând la cunoştinţa lor că doreşte să toarne un film despre ei. Copiii fiind extraordinar de ruşinoşi, nu s-au destăinuit prea tare – mai mulţi recunoscând însă, că activitatea lor preferată era tăierea frunzelor la câini. Punctul de pornire al filmului devine astfel realitatea conform căreia numai copiii simt că viaţa nu ar oferi ceea ce ar dori ei să trăiască. Distanţa care separă ideea de realizare este foarte mare. Scenariul scris de Cesare Zavattini nu vroia să-şi găsească un cumpărător, cu preţul unor mari greutăţi reuşesc să obţină împrumut bancar ca să poată măcar demara filmările – nimeni nu era interesat să finanţeze zugrăvirea realităţii. De Sica, în pofida acestor impedimente, se avântă cu curaj în reconstrucţia morală a societăţii italiene. Nici după ce filmul înregistrează recunoaştere internaţională nu sunt soluţionate problemele financiare, iar pentru realizarea următoarelor proiecte cinematografice, ei trebuie să susţină în continuare o luptă acerbă.
Actorii filmului sunt preponderent copii (cei doi protagonişti, Rinaldo Smordoni şi Franco Interlenghi au fost selectaţi din rândul mai multor mii de candidaţi), însă rolul principal a fost totuşi atribuit indiferenţei şi delăsării manifestate de oamenii maturi. Din sufletul pedagogilor dispare orice urmă de sentiment, sunt incapabili să iubească, cunosc doar mijloacele perverse ale manipulării: una dintre scenele cele mai dure ale filmului este atunci când încearcă să obţină de la băieţi o mărturisire – unul dintre ei este trimis în camera alăturată timp în care celălalt este interogat. Din camera alăturată se aud şuierături de bici şi plânsete sfâşietoare, fapt urmat de apariţia imediată a unei mărturisiri false din partea nevinovatului copil, deoarece acesta era convins că cel mai bun prieten al său este tocmai bătut dincolo. Binenţeles totul era doar o înscenare din partea pedagogului insensibil, care lovea într-o pernă fiind acompaniat de zbieretele false ale unui copil „sub acoperire”. Un lucru este mai teribil decât tortura fizică şi acesta nu este altceva decât tortura psihică. Nici oamenii maturi nu pot fi catalogaţi drept vinovaţii principali, fiind şi ei doar nişte victime ale societăţii. Acesta este un cerc vicios în care nu poţi arăta pe nimeni cu degetul. Cu toate că în Europa războiul s-a terminat, ordinea şi armonia lumii încă nu s-a restabilit (în închisoare copii se uită tocmai la ştirile despre războiul din Japonia )
În ciuda momentelor disperate, a minciunii, înşelăciunii şi trădării, acest film se materializează totuşi în portavocea speranţei şi a voinţei de a trăi. Privirea şi reacţia sinceră a copiilor constituie sâmburele speranţei, care a fost stropit în decursul vieţii lor de râuri de lacrimi, sperând să încolţească din acesta cândva, mugurii fragezi ai bunătăţii. Şi va încolţii, este nevoie pentru aceasta doar un crez puternic aidoma crezului lui De Sica: „Eu pot să fac film numai într-un singur fel. Am doar o vână de creator. Şi voi rămâne fidel acestuia. Nu mă interesează curente noi, moda, eu vreau să exercit influenţă asupra sentimentelor umane, acestea fiind atemporale, nu se devalorizează, azi sunt la fel ca în urmă cu o sută de ani. Pentru a ţine pasul cu moda, ar trebui să realizez filme pornografice, ordinare, cum sunt filmele prezentului? Să intru în rândul celorlalţi? […] Ar trebui să mă reformez? Chiar dacă nu aş fi obţinut nici un Oscar, nici atunci nu m-aş gândi. Deoarece eu cred în ceea ce fac.”
Amin.
