Filmul în care mişună cei mai buni dintre cei mai buni ai Hollywood-ului este legenda în sine, şi cei care nu au văzut-o ştiu despre ce este vorba: săraci care par bogaţi şi bogaţi care par săraci într-un hotel din Berlin în perioada interbelică, în frunte cu melancolica balerină Garbo care vorbeşte cu accent. Grand Hotel este în acelaşi timp şi reţeta legendei care a fost încercată de multe ori: multe personaje (all star movie), un singur loc forfotind de oameni (tema Grand Hotel) şi acţiunea rezultată de aici care urmează mai multe filoane.
Despre acest Oscar nu, dar despre Garbo am auzit în adolescenţă, când am văzut filmul pentru prima oară. În afară de detaliile surprinzător de multe ale acţiunii mai ţin minte acea atenţie concentrată care a fost provocată de aura emanată de televizorul alb-negru cocoţat pe dulap. Atunci şi acolo am fost total fermecat de insipida, plictisita şi uşor afectata dar totuşi foarte carismatica Garbo, de imaginile cu marginile şterse, de numele cu rezonanţă germană (Otterschlang, Kringelein), de atracţiile născute peste noapte, de baronul de o eleganţă de modă veche, de felul de-a fi dureros al balerinei, de gag-uri şi de spleen. Nu pretind că acum, revăzând filmul, totul este la fel, dar piuliţele şi părţile maşinăriei continuă să se rotească fără a scârţâi: şi dacă o privim diferit, maşinăria construită cu mai mult de 70 de ani în urmă funcţionează perfect.
În bestseller-ul său apărut în 1929 (Menschen im Hotel), scris pe baza experienţelor de cameristă ale lui Vicky Baum şi pe baza unui scandal hotelier real, Irvin Thalberg a văzut foarte bine şansa succesului. Drepturile le-a cumpărat cu condiţia adaptării la teatru, astfel prima dată l-a pus pe William Drake să scrie varianta de succes pe Broadway, care a debutat în 1930. Cele mai bine de 450 de spectacole de succes au fost un argument convingător pentru adaptarea cinematografică. Povestea ce precedă Grand Hotel este una tipică din acest punct de vedere. În zorii filmului sonor, în timpul marii crize economice mondiale Hollywood-ul a găsit necesară inventarea aşa-numitului film de prestigiu: filme cu buget mare, din material care garanta succesul (Shakespeare, biografia unor oameni celebri, piese de teatru de succes, etc.) şi construirea imaginii studioului; filme care permiteau etalarea talentului multor staruri de fapt aveau o singură filosofie: să atragă o audienţă cât mai largă, astfel încât să atragă cât mai mult profit.
Pentru MGM – care avea propria colecţie nemaipomenită de staruri – nu era o problemă să facă filme de acest gen, ceea ce a garantat că în anii 1930 ei au produs o treime din „blockbuster”-ele hollywoodiene. Grand Hotel a fost prima încercare de a etala strarurile într-o altă configuraţie: în comparaţie cu unul sau doi actori celebri suficienţi pentru un film de prima linie, această producţie a adunat dintr-odată şase din care patru (Garbo, John Barrymore, Joan Crawford şi Wallace Beery) erau în acea perioadă cei mai buni ai Hollywood-ului.
Această configuraţie destul de costisitoare a fost primită cu ceva scepticism chiar şi în interiorul studioului MGM (atâţia actori ar fi putut să fie împărţiţi într-un mod mai economic); de asemenea mulţi au considerat că accentul suedez al lui Garbo, care interpreta o balerină rusă ar fi o problemă; actriţa la rândul ei nu s-a considerat potrivită pentru rolul de balerină la cei 27 de ani ai săi.
Rezultatul final i-a contrazis pe neîncrezători. Efectul general a funcţionat atât de bine, încât Grand Hotel a câştigat premiul Oscar pentru cea mai bună peliculă, în timp ce – în mod surprinzător – nici filmul, nici colaboratorii nu au fost nominalizaţi în nici o altă categorie. Dialogurile sale au ajuns să fie pe buzele tuturor, „preţul” lui Garbo a atins un nivel record, filmul în sine a adus succes incontestabil atât din partea criticilor cât şi financiar (banii investiţi de patru ori doar în primul an), iar reţeta s-a dovedit a fi atât de bună, încât a pornit seria filmelor all-star care ţine şi până azi, serie ce a fost îmbogăţită de MGM şi imediat ridiculizată de Paramount. Istoria Grand Hotel este îmbogăţită de remake-uri, noi variante americane şi europene, spin-offs, şi alte succese teatrale dintre care cea mai nouă este varianta de musical pe Broadway ai anilor 1990 cu cele peste 1000 de spectacole de succes şi nenumăratele premii ale sale.
„Tema Grand Hotel” şi acum ne trimite cu gândul la o poveste care are loc într-un loc aglomerat (adică aeroport, zgârie-nori, vas de croazieră, gară, mall, cafenea, etc.) în care istoriile diferiţilor participanţi nu neapărat se leagă într-un punct, în care mozaicul nu neapărat rezultă într-o imagine de dinainte gândită. Aici chiar caracterul accidental al evenimentelor, neterminarea poveştii este accentuată – aşa cum monologul Doctorului din film sumarizează această atmosferă de hotel: oamenii vin şi pleacă, şi de fapt nu se întâmplă nimic: dormi, mănânci, flirtezi puţin, dansezi puţin, dar a doua zi pleci mai departe şi altcineva se mută în camera „ta”. Totul este în mişcare, hotelul este doar un loc temporar, dar chiar aşa se poate manifesta caracterul divers şi accidental al vieţii de zi cu zi. Acest lucru este sugerat şi de faptul că în Grand Hotel din viaţa oaspeţilor care reprezintă figurile tipice ale crizei mondiale – aristocratul scăpătat (baronul von Geigen), dactilografa ambiţioasă (Flaemmchen), industriaşul corupt (Preysing), omul obişnuit complexat (Kringelein), medicul posomorât care a fost şi în Primul Război Mondial (Otternschlang) şi neurotica balerină rusă (Grusinskaia) – nu vedem decât 2 zile şi 2 nopţi. În tot acest timp se nasc iubiri, atracţii, antipatii (şi copii), sume de bani schimbă proprietar, viaţa unora se schimbă radical, cea a altora se termină, şi sunt cei a căror viaţa pur şi simplu îşi urmează cursul.
Edmund Goulding, supranumit şi „îmblânzitorul de lei” sau „regizorul femeilor” – care în mod surprinzător nu a fost nominalizat la Oscar – aici nu regizează ci mai degrabă îndrumă. În timpul filmărilor i-a prins bine acea capacitate cu care a reuşit să se descurce cu actorii temperamentali şi cu actriţele care rivalizau. Observatorul atent poate să-şi dea seama că cele două „leading lady”, Garbo şi Crawford nu apar împreună în nici o scenă a peliculei de 112 minute. Se zice că a fost nevoie de această regulă respectată cu stricteţe pentru a evita eventualele comparaţii între cele două doamne, care de altfel rivalizau şi în spatele culiselor, să nici nu se pună problema că una dintre ele este superioară celeilalte.
Deşi întâietatea lui Garbo a fost deja asigurată până atunci, cu toate că mulţi au prevestit sfârşitul carierei sale înainte de Anna Christie, primul ei film sonor apărut în 1930; Garbo vorbind – în ciuda accentului, sau poate exact din cauza aceea – a fost mult mai exotică, mult mai enigmatică decât cea mută. În timp ce Crawford interpreta mai mult variante ale femeii independente, Garbo ori era femme fatale, care frângea inimile bărbaţilor, ori era femeia dezamăgită, îndrăgostită fără speranţă care până la urmă se prăbuşeşte. Grand Hotel a fost important din două motive pentru cariera lui Garbo: a ieşit din tiparul celor două figuri menţionate anterior şi în acest film interpretează ceva nou, iar rolul balerinei Grusinskaia nu poate fi interpretată cu simplă trăire, fără puţină (auto)ironie. Toate acestea sunt doar plusate de povestea celebrei fraze „I want to be let alone”, care în varianta originală a fost „I want to be alone”, dar Garbo ţinea neapărat să spună „let” cu asta accentuând mitul starului antisocial şi distant fără să vrea(?). Oricum a fost, într-un fel Garbo a ajuns la culmea carierei sale cu acest film: contractul ei cu MGM expira în 1932, iar studioul ţinea morţiş să-l prelungească, asigurându-i un salariu de 10.000 de dolari pe săptămână în locul celor 7000 de dolari, deşi ea nu a fost atât de dornică. Astfel se deschide calea în faţa următoarelor sale filme din anii 1930 care au primit nenumărate premii (Regina Christina, Anna Karenina, Doamna cu camelii).
Şi ceilalţi membri ai echipei de star-uri fac treabă bună, dar în timp ce în legătură cu ceilalţi avem o senzaţie că oricine ar fi putut interpreta acele roluri la fel de bine, totuşi prezenţa lui John Barrymore este excepţională şi din cauză că, în comparaţie cu ceilalţi parteneri insignificanţi ai lui Garbo – dintre care doar Clark Gable (Susan Lennox, 1931) iese în evidenţă – reprezintă un partener demn şi comparabil pentru o divă. Evident, rolul baronului este un rol ofertant (deşi motivul identităţii secrete apare în cazul mai multor oaspeţi) dar faptul că Barrymore reuşeşte să transforme această figură aparent mondenă în una dramatică se datorează în mare măsură flexibilităţii sale când vine vorba de schimbarea registrului, se datorează faptului că în câteva clipe reuşeşte să reprezinte cu aceeaşi intensitate bărbatul care flirtează, hoţul care-şi pune la loc angajatorul, şi bărbatul care pentru prima dată în viaţă aproape că se îndrăgosteşte.
Deşi experţii s-au plâns de restaurarea parţială, de contraste scăzute, de imagini neclare şi sonor scârţâit când a apărut variante DVD în 2004 la Warner Home Video, această variantă a fost mult mai bună decât cea prezentată la televizor. Astfel avem parte de scene necenzurate (pre-code, cum ar fi permanenta ceaţă cauzată de fumul de ţigară, băutul continuu, sânii lui Garbo şi ale lui Crawford care apar în scenele de noapte pe sub halat, gimnastic – striptease prezentată de Wallace Beery cu doar două prosoape, şi distanţele mici de câţiva centimetri între persoanele care vorbesc şi care sunt în relaţii informale). Şi nu în ultimul rând putem să admirăm interiorul de hotel (al cărui copie a fost construită de MGM tot cu numele de Grand Hotel în Las Vegas) creat de Cedric Gibbons, care a revoluţionat conceptul de decor, cu podeaua în alb – negru, pe care priviţi de sus, actorii păreau nişte pioni de şah; de asemenea putem admira uşile rotative, ornamentele care repetă forme rotunde, arcuite şi recepţia în formă de cerc, toate acestea fiind o sugestie rafinată a norocului schimbător – creând o armonie totală între decor şi acţiunea filmului.
Bibliografie
- Balio, Tino (1993): History of the American Cinema 1930–1939. New York: Simon & Schuster Macmillam.
- Rae Hark, Ina (2007): American Cinema of the 1930s: Themes And Variations. Rutgers University Press.
- Grand Hotel ediţie DVD(2004) Warner Home Video. Sonor în engleză şi franceză, subtitrare în engleză, franceză, spaniolă. Extra: Aşa s-a făcut, trailer, secvenţe din buletinul de ştiri, Nothing Ever Happens (1933, film parodie).
