Se ştie că deciziile Academiei de Film Americane sunt atacate de multe ori, printre care de cele mai multe ori un loc fruntaş ocupă acuzaţia de exprimarea a opiniilor politice: nu este prea bine dacă acest aspect primează în faţa valorilor estetice. Totuşi ceva de acest gen s-a întâmplat (şi) în cazul peliculei Zola, dar până au ajuns acolo, vedetele, care se sărbătoreau pe sine, au fost nevoiţi să treacă de două obstacole.
Cea de-a 10-a ediţie a galei decernării premiilor Oscar din 10 martie 1938 părea să fie o sarcină de rutină pentru Academia de Film Americană, care număra la această dată peste zece mii de membri (la momentul actual există 5777 membri). Toţi cei care şi-au depus cerere să fie admişi, au fost admişi, şi nimeni nu a vrut să lipsească pentru că astfel avea ocazia să ia parte la cea mai bună „petrecere” a anului. Această petrecere a fost umbrită de curiozitatea omenească, care a adus şi momente de glorie în istoria Oscar-urilor dar a putut şi să distrugă tot. S-a întâmplat că înainte de gala decernării premiilor din 1937 un ziarist a reuşit să facă publice numele câştigătorilor înainte ca cineva să fi intrat în scenă. Din acest motiv conducerea Academiei a solicitat unei firme de audit (Price Waterhouse) să îndeplinească rolul de numărător de voturi, în aşa fel încât rezultatul să se afle doar pe scenă, în cadrul galei organizate cu ocazia deschiderii plicului. Secretele au fos învinse, dar vremea nu a putut fi influenţată, şi nici chiar atotputernicii Hollywood-ului nu au putut să oprească ploaia torenţială ce s-a abătut asupra Los Angeles-ului. Ceremonia a trebuit anulată astfel covorul roşu a fost întins doar pe 10 martie în aşa fel încât marile star-uri să păşească pe uscat.
Dar strălucirea ceremoniei a fost în totalitate falsă, deoarece nori grei de furtună se adunau în Europa, prevestind posibilitatea unui nou război distrugător. Ce altceva ar fi putut fi o alegere mai bună în aceste vremuri, decât un nou film despre cazul Dreyfus, care şi la o distanţă de 30 de ani continua să trăiască în amintirile oamenilor. Pelicula Zola a lui William Dieterle a oferit această şansă Hollywood-ului, iar Hollywood-ul a trăit cu această posibilitate. Deşi producătorii au fost foarte atenţi ca să evite orice lucru nepotrivit, tocmai din acest motiv, de la începutul filmului se clarifică un lucru, realitatea este prezentată doar parţial, cea mai mare parte a filmului este ficţiune. Atunci şi acolo a fost nevoie de acest pas, deoarece prezenta acel scandal politic ce a divizat societatea franceză timp de mai mulţi ani printr-un personaj controversat, aducând la suprafaţă – pe lângă multe alte aspecte – şi problema antisemitismului.
Dar la începutul peliculei spectatorul n-are nici un habar despre toate aceste aspecte. Povestea începe într-o cameră de la o mansardă la Paris, cu o serie de scene ce se potrivesc unui burlesque. Paul Cezanne pictează zgribulind de frig în timp ce Zola încearcă să astupe găurile ferestrei cu nişte cârpe. Sărăcia îi încinge repede pe cei doi artişti, scena devine o acuzaţie boemă. Cavalerii dreptăţii sunt nevoiţi să lucreze în frig, în timp ce pseudo-artiştii trăiesc bine-mersi. În atmosfera încinsă Cezanne şi Zola se îndreaptă către raftul de cărţi şi aruncă în sobă toate cărţile de succes ale epocii. În faţa ochilor noştri se derulează scena cel mai bine orchestrată şi cea mai onestă, de aici calea se duce doar în jos. Sărăcia prezentată în mod amuzant şi prin prisma elanului tineresc în curând ia sfârşit, Zola primeşte un loc de muncă la o editură. De aici calea scriitorului către succes este arătată într-un şirag de scene. Un fragment este alocat salvării prostituatei pariziene ce fuge de poliţie (evident ea este Nana), un alt fragment este dedicat persoanelor fără adăpost aciuate sub pod, unul cenzorilor furioşi, unul pentru conducătorul militar ce se înfurie citind Căderea, în timp ce cărţile lui Zola sunt devorate de public. Adică ajungem la acel nivel unde Zola, care se bucură deja de un succes internaţional, apare ca apărătorul dreptăţii în faţa autorităţilor care nu prea pot face mare lucru cu el, degeaba încearcă în orice fel să scape de operele dureros de naturaliste ale scriitorului.
Apoi, deodată soseşte epoca confortului şi odată cu aceasta partea care nu mai are nici o legătură cu realitatea. Scriitorul din film se linişteşte şi trăieşte confortabil în casa lui cea mare, când se întoarce la el Cezanne, care e tot sărac. Pictorul reînvie trecutul, când Zola s-ar fi revoltat împotriva noului său eu, artistul gras şi bogat. După părerea lui Cezanne arta necesită sărăcie, şi cu asta îl părăseşte pe Zola. Elanul filmului aici are puţin de suferit, trebuie să-l uităm pe Zola pentru puţin timp. Locul său este luat de Alfred Dreyfus, care într-o zi este arestat. Ataşatul militar german la Paris are la el documente ce conţin secrete militare ale forţelor armate franceze. În urma unei anchete făcute la repezeală (se iau în calcul toţi cei care au putut avea acces la informaţii, şi apoi se alege acela care este cel mai suspect). Dreyfus este acuzat, i se ia rangul militar şi este deportat în închisoarea de pe insula Diavolului, cu toate că ofiţerul îşi susţine nevinovăţia cu tărie tot timpul.
Faptul că acest intermezzo prezintă doar parţial faptele istorice este un aspect, căci totul este atât de repezit încât spectatorul are impresia că a fost introdusă o notă de subsol doar pentru el, pentru a putea înţelege mai bine tot ce se va întâmpla în partea a doua. Dar nu acest lucru este aspectul cel mai ciudat, ci faptul că nu se menţionează nicăieri faptul – care a devenit până la urmă chestiunea cea mai importantă a întregului scandal – că Dreyfus era evreu iar adevăratul făptaş, maiorul Ferdinand Walsin – Esterhazy a fost aristocrat. Deci în urma acestor lucruri ne apucăm de partea a doua a filmului care nu este altceva decât o dramă de tribunal. Oarecum rescriind istoria, Zola devine principala figură a poveştii, el care la început este impasibil în faţa acestor lucruri, dar – în mare parte datorită cuvintelor lui Cezanne – se aruncă în miezul problemei şi redactează scrisoarea deschisă intitulată J’accuse în care pune sub semnul întrebării imparţialitatea judecătorilor. Zola este acuzat şi apoi condamnat, fapt pentru care trebuie să fugă la Londra. Situaţia este extrem de tensionată, dar din ce în ce mai mulţi îl cred pe Zola, până la urmă se află adevărul şi scriitorul se poate întoarce acasă.
Cea mai mare problemă este că după începutul bine construit filmul îşi pierde flerul damaturgic. A vrut să arate prea multe, dar până la urmă obţinem o poveste făcută la repezeală, în care nu este timp pentru nimic. Atât personajele, cât şi povestea servesc demonstrarea unei teorii, dar nimeni şi nimic nu poate ajunge la adâncime. Iar faptul că părintele naturalismului a avut parte de o biografie atât de idealistă, care acoperă realitatea şi care este mult mai aproape de literatura populară arsă de cei doi la începutul filmului, decât de valorile adevărate ale lui Zola, este de-a dreptul trist. Bineînţeles mesajul pozitiv şi exprimarea poziţiei politice a adus Oscar-ul pentru peliculă şi chiar şi scriitorii au obţinut unul (printre care şi Herczeg Geza, de origine maghiară), Joseph Schildkraut, în rolul lui Dreyfus a primit premiul său de „simpatie”, dar adevăratele valori ale filmului trebuie căutate în prima jumătate a peliculei şi în interpretarea lui Vladimir Sokoloff în rolul lui Cezanne.
