Giulietta și spiritele este deja un precursor al perioadei monumentale a lui Fellini, dominată de nevoia de a analiza arhetipurile eterne și rădăcinile istorice. După Casanova dar mai ales după Repetiția de orchestră apar semnele inconfundabile ale amurgului carierei acestui regizor excepțional.
După Giulietta și spiritele regizorul începe să lucreze la un nou proiect de film, care însă nu se realizează. Eșecul planului Călătoria lui G. Mastrona, – la care Fellini a lucrat intensiv – îi urmărește cariera de regizor ca o amintire groaznică. Producătorul Dino de Laurentiis este furios când Maestrul anunță într-un final că nu va regiza filmul, mai ales pentru că Ugo Tognazzi a fost deja contractat, care la rândul lui este ofensat de gestul lui Fellini. După opera eșuată, Fellini contribuie la un nou film-schiță (Povești inedite, 1968) apoi începe pregătirile pentru Satyricon (1969). După eșecul Mastrona, decide să lucreze pe scena internațională, creând un film în manieră meșteșugărească care să urmărească principii de marketing. Planul se modifică pe parcurs, regizorul începe să devoreze literatura care tratează Roma antică, vorbește cu filologi clasiciști și își dă seama că folosind creația lui Petronius vrea să regizeze un film care să trateze întrebarea: ce a rămas din Roma antică pentru omul de azi? Fellini caută și găsește urmașii romanilor de odinioară printre muncitori simpli de la abator, personajele rurale și țigani. Nu încearcă să ofere o imagine veridică a epocii discutate și încearcă și mai puțin să dea un verdict moral despre Roma cezarilor, ci mai degrabă vrea să exploreze similaritățile dintre epoca antică și prezent din punct de vedere antropologic, cultural și moral. Este interesant de știut că Satyricon este primul film Fellini realizat în întregime într-un studio – la Cinecitta –, fără filmări în locații exterioare.
Fellini plănuiește să realizeze un film cu Ingmar Bergman cu titlul Love Duet dar proiectul nu se realizează. Totodată, primește o invitație de la televiziune pentru regizarea unui film din Pinnochio dar tratativele se prelungesc la nesfârșit. (Deși planul era promițător, Federico în cartea sa autobiografică face doar o remarcă obscură conform căreia lui Pinnochio din versiunea sa nu nasul i-ar fi crescut dacă spunea minciuni) Următoarea creație este Clovnii, (1971) care este un film artistic-documentar cu o multitudine de genuri și stil eclectic cu prilejul căreia Maestrul își expune, în mod ambivalent, neîncrederea în munca de cercetare și modul de gândire documentarist. În urma Clovnilor se naște Roma lui Fellini (1972) care se realizează în același stil individual de filmare utilizat la producțiile precedente. Regizorul dorește să prezinte Roma modernă prin contrastul cu locația și cultura sa arhaică, scufundată în stratul subconștient al orașului. Povestea ilustrează și dispariția spiritului antic – să ne gândim doar la scena din metrou în care frescele din epoca romană dispar sub privirile muncitorilor datorită luminii solare. Roma, cu stilul ei deosebit, cel mai fragmentat și episodic dintre toate filmele lui Fellini de până acum, a avut parte de o primire foarte liniștită, dar după câțiva ani a fost redescoperit de anumite cercuri intelectuale și s-a format un cult al filmului.
În ianuarie, 1973 începe lucrările pentru Amarcord și filmările durează până în iunie. (La fel ca și în Vițeii, acest film nu are nici o scenă înregistrată pe malul Mării Adriatice.) În acest caz, Fellini nu încearcă să prezinte trecutul îndepărtat, ci recrează perioada propriei copilării prin prizma fanteziei. Conform spuselor sale, toate momentele animate ale poveștii joviale compuse în stil liber sunt rodul imaginației sale. Însă Ferrucio Benzi, amicul din copilărie a lui Fellini, afirmă că regizorul a ținut minte cu exactitate și a redat întocmai obiceiurile, limba și problemele cotidiene ale familiei Benzi pe marele ecran. La Rimini, interpreții filmului apucă orice ocazie de a da o bază reală unor întâmplări și scene din Amarcord, dar Maestrul respinge cu desăvârșire prezumpțiile lor. Fără îndoială că și esteticienii vremii au avut greutăți în interpretarea narațiunii eclectice, plină de anecdote și glume rurale, cu episoade fantastice, de poveste. Totuși, critica primește filmul Amarcord cu brațele deschise, nu se zgârcesc cu adjectivele de laudă, și opera câștigă Oscarul pentu cel mai bun film străin în 1975. Este al patrulea film Fellini care obține distincția.
Următorul proiect, Casanova (1976) se realizează în condiții deosebit de vitrege, a cărui costuri de producție devin astronomice, iar Fellini își tratează echipa asemeni unui instructor militar, mai ales pe Donald Sutherland, actorul din rolul principal cu care a mai lucrat pe platoul filmului Alex în țara minunilor alături de Paul Mazursky. În ciuda atmosferei tensionate și a conflictelor de la filmări, producția finalizată este reținută și lipsită de umor, și este mai degrabă un portret auctorial ca și Opt și jumătate. (Deși Maestrul își dă seama doar mai târziu că protagonistul este de fapt un alter-ego al său). Federico nu se bazează nici de această dată pe date istorice ci îl formează pe Casanova după propria imagine, și prezintă cu metodele sale caracteristice și binecunoscute felul în care propria sa epocă îl exclude pe erou. Presa și evaluările criticilor sunt majoritar negative. Sunt mulți care semnalează lipsa autenticității istorice și consideră opera prea seacă, prea centrată pe vizual și nici cursa pentu Oscaruri nu îi aduce rezultate remarcabile, obținând doar premiul pentru cele mai bune costume.
Fellini petrece întreg anul 1977 cu pregătirile pentru Orașul femeilor apoi în timp ce îl prezintă producătorilor, decide să realizeze ceva film ieftin pentru televiziune. Acesta va fi Repetiția orchestrei (Prova d’orchestra, 1979) realizat la cerința postului TV RAI. Este singurul film Fellini în legătură cu care se poate vorbi despre existența unui punct de vedere politic. Mulți consideră că Fellini vorbește despre cele întâmplate în `68 prin această creație, reflectând asupra lor din perspectiva unui deceniu, pe un ton profund critic. Astfel încheierea haotică a procesului de repetiție este metafora decăderii survenite în societatea dezintegrată și nefuncțională de după `68. Dacă facem abstracție de la încadrarea Repetiției Orchestrei în contextul socio-politic găsim o analogie mult mai interesantă: revolta muzicienilor față de noul dirijor poate fi exemplul pierderii de poziție a filmului modern auctorial. Dirijorul din film, autorul modern, treptat pierde controlul asupra orchestrei exemplificând decăderea și epuizarea lentă a curentului modernist european în partea a doua a anilor șaptezeci.
Sunt puține creații târzii care sunt cu adevărat reușite în portofoliul lui Fellini. Nu putem încadra aici Orașul femeilor (La citta delle donne, 1980) care se întoarce parțial la modul de gândire jungian psihoanalitic, și în parte este marele proiect care nu s-a realizat niciodată, filmul-partener G. Mastrona în sensul că ambele construiesc pe motivul visului, dar în timp ce Mastrona ar fi îmbrăcat forma „marelui vis” despre moarte, Orașul femeilor este un „vis mic” despre femei. Deși femeile atacă filmul cu vehemență, producția susține de fapt partea femeilor mai degrabă decât pe cea a bărbaților. Festivalul de la Cannes nu-i aduce recunoștința sperată, părerile sunt majoritar negative și în unele cazuri sunt chiar insulte nemanierate. În timp, nu numai regizorul trece de apogeul carierei sale dar și industria cinematografică italiană este profund afectată de recesiunea economică de la mijlocul anilor optzeci, cinematografele sunt goale, componența spectatorilor se schimbă iar cinematografia felliniană devine istorie.
Și corabia înaintează… (E la nave va, 1983) este un fel de exercițiu postmodern colorat și dinamic din partea regizorului care se petrece într-un mediu profund abstractizat și nu face nici o referință directă la trecut sau prezent dar în spatele poveștii bizare și haotice zărim o critică profundă a epocii. Ginger și Fred (Ginger e Fred, 1986) este una dintre puținele capodopere ale Maestrului din această perioadă târzie care se afundă în lumea „neoteleviziunii” asociate cu numele lui Silvio Berlusconi prin sarcasm tăios și stoicism amar. Filmul reunește doi actori consacrați din filmele Fellini precedente: soția regizorului, Giulietta Masina și Marcello Mastroianni care au fost parteneri pe ecran de multe ori după perioada teatrului studențesc. Interesant de știut că Ginger și Fred este prezentat la Paris și nu Italia în anul 1986 ianuarie și ziarele franceze încep să publice articole prin care afirmă că Fellini atinge din nou culmile măreției de demult – ceea ce este adevărat. Presa italiană și chiar și cea din Statele Unite oferă recenzii pozitive și chiar lingușitoare pentru producție. Singurul motiv pentru care Ginger și Fred nu câștigă premiul Oscar pentru cel mai bun film străin este că reprezentanții producătorilor aleg un alt film pentru concurs. Singurul eveniment care umbrește succesul este decizia neașteptată și inexplicabilă a lui Ginger Rogers de a înainta un proces realizatorilor filmului.
Ultimele două filme a lui Fellini, Interviul (Intervista, 1987) și Vocile lunii (La voce della luna, 1989) deși au succes în anumite cercuri și au parte de o primire pozitivă, arată mult prea puțin din geniul lui Fellini de altă dată. Însă unul dintre cele mai frumoase și memorabile momente ale istoriei galelor Oscar este primirea premiului pentru întreaga operă de către Maestru, Mastroianni și Sophia Loren pe 29. martie 1993. Sănătatea sa se deteriorează progresiv pe parcursul anului, are o intervenție chirurgicală de bypass în iunie și în ciuda faptului că poate părăsi spitalul în curând, are un accident vascular în august, rămâne paralizat pe partea stângă, apoi după o perioadă de spitalizare pe 17 octombrie intră în comă din care nu se mai trezește. Moare în amiaza zilei de 31 octombrie. În persoana lui pierdem maestrul modernismului european cu stil inconfundabil și pe unul dintre cei mai mari regizori ai tuturor timpurilor.
Bibliografie
Federico Fellini: Mesterségem, a film. Editura Gondolat, Budapesta, 1988.
Tullio Kezich: Federico, avagy Fellini élete és filmjei. Editura Európa, Budapesta, 2006.
Kovács András Bálint: A modern film irányzatai. Az európai művészfilm 1950–1980. Editura Palatinus, Budapesta, 2008.
Kovács András Bálint: Fellini zűrzavar. In: Filmvilág (1994) no. 01.
