Industria filmului american a suferit o schimbare majoră la sfărşitul anilor 1920, începutul anilor 1930; două momente importante în acest proces au fost aşa-numita „explozie sonoră” şi apariţia sistemului de studiouri. Era nouă însemna feţe noi. Spectatorii aveau nevoie de poveşti noi şi proaspete şi de un rebel nou, actual şi tânăr care putea fi modelul unei generaţii întregi. Frank Lloyd a profitat de această lipsă în filmul său Revolta de pe „Bounty”.
Permiteţi-mi să încep puţin de departe. Filmul sonor şi-a început drumul spre glorie în SUA dar o parte din producţiile hollywood-iene (şi cele ale altor ţări) pur şi simplu nu simţeau intensitatea filmului sonor. Explicaţia acestei lipse este proabil faptul că generaţiile de regizori care erau antrenaţi în filme mute erau cam neîndemânatici. Americanii au parcurs încet dar sigur drumul spre filmul sonor, şi au avut timp să dezvolte acele trucuri fine care au făcut ca filmul sonor să prindă viaţă. Acest lucru se vede şi în cazul actorilor filmului despre care discutăm, deoarece Clark Gable, care şi-a interpretat primele roluri minore într-un stil plictisitor, în rolul lui Rance Brett din The Painted Desert (r. Howard Higgin, 1931) este de-a dreptul insipid, dar acum în rolul locotenentului Christian Fletcher este o figură plină de vitalitate. Poate apariţia musical-urilor din anii 1930 şi intensitatea acestora (de exemplu: Follow the Fleet, r. Mark Sandrich, 1936) a fost ca o adiere de aer proaspăt pentru genurile hollywood-iene care astfel au putut învăţa şi utiliza aventura.
Ceremonia de decernare a premiilor Oscar din 5 martie 1937 a reprezentat un punct de cotitură în istoria premiului din mai multe puncte de vedere. Pe de o parte pentru că aici a fost statueta botezată ca Oscar. Personajul principal al primei versiuni al legendei este jurnalistul Sydney Skolskycare i-a pus numele cu bancul „Ai ţigări, Oscar?”. Cea de-a doua versiune este totuşi mai cunoscută, în această poveste bibliotecara Margaret Herrick a denumit statueta după unchiul ei, Oscar Pierce. Cea de-a treia poveste spune că numele vine de la Harmon Oscar Nelson Jr., primul soţ al actriţei Bette Davis. Nu se ştie care variantă este mai autentică. Pe de altă parte această ceremonie este interesantă pentru că bugetul de 2 milioane de dolari pe care l-a avut pelicula a readus pe marile ecrane hollywood-iene şi a reintrodus în rândul premiaţilor filmele blockbuster, care au cam dispărut după joia neagră din 1929. Povestea vaporului Bounty s-a bucurat de un adevărat cult deja din secolul al 19-lea. Mitul (contrar realităţii) este până în ziua de azi cea mai cunoscută poveste despre răzvrătire. Potenţialul poveştii a fost exploatat pentru prima dată de Sir John Barrow în cartea sa apărută în 1831, apoi în procedura de fabricare a cultului i s-a alăturat Verne şi Byron. Australienii au filmat pentru prima dată Revolta de pe „Bounty” în 1916, în regia lui Raymond Longford. În cea de-a doua variantă, menţinonată anterior, din 1933 androginul Errol Flynn a încercar să intre în pielea locotententului Fletcher (acesta a fost primul său rol). În 1932 John Normal Hall şi Charles Nordhoff au început să scrie o trilogie despre povestea răzvrătiţilor, partea a treia a acesteia a apărut când a fost prezentată pelicula bazată pe acesta în regia lui Frank Lloyd.
Povestea are în centru simpla antiteză bine – rău, este alegoria oricărei puteri asupritoare. Vasul Bounty porneşte spre insula Tahiti după nişte puieţi ale unor copaci pe care să le folosească pe plantaţiile din colonii. Între sadicul căpitan Bligh (Charles Laughton) şi ofiţerul energic, Christian Fletcher (Clark Gable) de la început este o prăpastie de netrecut. Echipajul ajuns pe insule este vrăjit de frumuseţea şi parfumul fetelor. După plecare se răzvrătesc când vaporul se află deja în larg. După ce scapă de căpitan, se întorc cu bărcile „în paradis” şi împreună cu băştinaşii vor popula chiar şi insulele din împrejurimi. Realitatea istorică – care atribuie răzvrătirea mai degrabă dorinţei echipajului de a-şi revedea soţiile/iubitele decât cruzimii căpitanului Bligh – nu este menţionată nici în cărţi, nici în filme. Originalui cuplului Nordhoff şi Hall a fost transcris pentru film de Talbot Jennings, care a clădit pelicula pe trei piloni de bază. Aparent a încercat să închesuie cât mai multă aventură în film. Unul dintre filoni este acela al unor oameni scăpătaţi, printre care se află şi delicvenţi ieşiţi din închisoare (Donald Crisp) dar şi tânăr naiv, proaspăt căsătorit (Eddie Quillan). Ei au fost înrolaţi pe puntea vaporului „Bounty” din necesitate. Cel de-al doilea „grup” este alcătuit din Fletcher, originar dintr-o familie care a fost marinar din moş – strămoş, şi Byme (Franchot Tone) care este la începutul carierei sale. Cel de-al treilea element este căpitanul Bligh, care este puţin diform, şi care este atât de rău, încât nici nu ne putem da seama de ce comite răutăţile pe care le comite. Dramaturgia este foarte pricepută în a schimba drama torturilor cu episoadele ce se vreau amuzante. Acestea din urmă se datorează permanentei stări de beţie a medicului de bord, Mr. Bacchus (Dudley Digges) sau nepriceperii bucătarului vasului.
Totuşi nu ne dăm seama de ce nu reuşeşte vasul să înconjoare capul Horn, dacă într-o scenă cu câteva minute înainte aceasta este subiectul discuţiei dintre Bligh şi Fletcher (poate din această cauză ar trebui să vedem şi varianta din 1962). Paradisul văzut pe Tahiti este exuberanţa colonialistă a filmului. Şeful băştinaşilor Hitihiti (Bill Bambridge) după scurt timp deja vorbeşte fluent engleza, pe deasupra este un europid de tipul lui Asterix. În opoziţie cu fiica lui, Maimiti (Mamo Clark) care are un zâmbet ce seamănă leit cu cel al lui Kate Winslet – personajul lui Gable o şi cucereşte pe frumoasa prinţesă cu o podoabă capilară de invidiat. Mai mult, inclusiv Byme, care lucrează la un dicţionar îşi găseşte perechea. La fel procedează şi „eroii noştri” marinari.
Dar după ce pornesc la drum, atât Byme, cât şi Fletcher şi Bligh se transformă. Căpitanul cel rău le arată: doar pentru că este diform nu este un papă-lapte, şi reuşeşte să traverseze Oceanul Pacific într-o bărcuţă împreună cu câţiva simpatizanţi, şi revine apoi să-şi caute echipajul răzvrătit. Byme şi Fletcher, după ce le trece prima supărare după preluarea vaporului, devin cei mai buni prieteni, încât se tăvălesc unul lângă celălalt aproape goi, şi la rămas bun se jelesc mai cu foc, decât după nevestele lor. Dacă criticii par să descopere ataşamente homosexuale în western-urile lui Howard Hawks, în câteva dintre scenele peliculei Revolta de pe „Bounty” ecranul de-a dreptul se încinge. Fletcher, care se conduce după propriile reguli, devine căpitanul vaporului, şi legându-şi năframă-n cap devine un fel de pirat, un fel de Căpitanul Blood (r. Mihály Kertész, 1935). Contrar cu alte versiuni (şi cu istoria) filmul se tremină cu happy end, deşi sadicul căpitan scapă cu viaţă. Într-o scenă plină de patetism, demnă de filmele de tribunal, Byme este condamnat la moarte. Dar nu trebuie să ne facem griji, cu o mişcare isteaţă se eliberează şi în ciuda „cazierului” său este din nou primit la marină. Adevărată tragedie se întâmplă doar cu marinarii simpli, de care se pare că scriitorul a uitat de tot în treia parte a filmului. Efectul anilor de criză şi nivelul investiţiilor cereau o versiune mai digerabilă pentru public.
Regizorul Frank Llloyd, care în 1930 cu Divine Lady şi în 1934 cu Cavalcade a mai câştigat premiul pentru cea mai bună regie, nu a reuşit un triplu. Revoluţionarul irlandez al lui John Ford, The Informer, a luat premiul de sub nasul lui (aceasta a fost primul Oscar al maestrului western-urilor). La fel au păţit şi actorii şi tehnicienii, mai multe premii au fost luate de John Ford şi pelicula Visul unei nopţi de vară (r. William Dieterle, 1935). Cu toate acestea, cuplul Clark Gable şi Charles Laughton s-a dovedit a fi de succes. În versiunile mai recente nici Marlon Brando-Trevor Howard (la fel Mutiny on the Bounty, Lewis Milestone, 1962) şi nici Mel Gibson-Anthony Hopkins (The Bounty, r. Roger Donaldson, 1984) nu a reuşit să fie atât de expresivi şi tensionaţi, ca în această variantă timpurie. Acest film este naşterea bărbatului şarmant din anii 1930, care se luptă cu răul vremii. Personajul de băiat bun al lui Gable din It Happened One Night (r. Frank Capra, 1934) se opune figurii rele a lui Laughton, care era considerat un personaj malefic de când cu pelicula Private Life of Henry the 8th (r. Sándor Korda, 1933). Chiar şi pentru ei merită să vedem filmul, dar se mai adaugă şi povestea plină de răsturnări de situaţii: degeaba se dă de gol toată povestea deja la introducere, tensiunea se simte constant. În afară de una sau două trucuri care azi pari slăbuţe, nu putem să ne plângem nici de vizual. În secvenţele ieşirii vaporului în larg se descoperă şi efectul lăsat de Eisenstein. Lloyd a amestecat imaginile din studio cu cele exterioare cu mare pricepere, pentru acest lucru a comandat o piscină uriaşă şi s-a mutat cu echipajul pe insula Catalina din Pacific. Deşi proiecţia din fundal este un element de nelipsit al filmelor epocii, dar imaginile originale, fotografierea măştilor şi a peisajelor este o lucrare de înaltă clasă. După efectele scenice de la începutul filmului sonor, aici vedem deja un film ce a fost făcut cu profesionalismul cunoştinţelor meşteşugului, care a meritat pe deplin admiraţia publicului. Gurile căscate după exotic, au adus un profit de 4,5 milioane, care era un record de la BenHur (r. Fred Niblo, 1926) încoace.
Una dintre mitologiile cele mai marcante s-a născut odată cu Revolta de pe „Bounty”, care a fost reluat din nou şi din nou de următoarele generaţii până în anii 1980, încărcaţi cu proprii răzvrătiţi/sex simboluri. Merită să ne amintim (câteodată) şi de primul succes.
