Metafora adorării

Trebuie să recunoaştem, structura filmului Cinema Paradiso este una dintre caracteristicile filmelor midcult, care-şi doresc un Oscar sau orice alt premiu. Începând de la Nu murim niciodată, Titanic, Pacientul englez şi până la Povestea ciudată a lui Benjamin Button nenumăraţi eroi ai peliculelor au privit acţiunea filmului în retrospectivă. În opera lui Tornatore care are şi elemente biografice prezentul şi trecutul sunt într-o relaţie de dare şi primire. Trecutul este prezentat prin exuberanţa viselor, a fanteziilor, în timp ce prezentul este definit, pe lângă ardoarea de odinioară şi prin atitudinea matură, a lipsei şi a realizării/desfăşurării. Chiar de la început, de la primele secvenţe se fac referiri la dualitate: muzica de vioară dulce-amăruie a lui Morricone transmite în acelaşi timp distanţa, lipsa cât şi bucuria deceniilor trecute. Filmul este povestea lui Salvatore di Vita, atitudinea căruia faţă de viaţă şi de cinematograf este prezentată sub forma unui bildungsroman cu ritm plăcut. Familia joacă un rol semnificativ în poveste: în trecut fantezia, imaginaţia avea prioritate faţă de tradiţiile familiei, dar şi în această perioadă eroul nostru are nevoie de protecţia celor dragi. În 1988 eroul nostru a părăsit deja casa părintească, totuşi prezenţa lui este simţită. 

Prima parte are loc după cel de-al Doilea Război Mondial. Toto, copilul nu sesizează nimic din efectele sumbre ale războiului, el trăieşte într-un sanctuar. În această fază lirismul se amestecă cu umorul, muzica transmite puterea copleşitoare a fanteziei, şi nu în ultimul rând primim şi o imagine completă a reacţiilor faţă de arta cinematografică relativ tânără. Există oameni care consideră că săruturile de pe marele ecran sunt focarul păcatului. Aceştia sunt preoţii, care acţionând ca cenzori, decid ceea ce poate fi difuzat şi ceea ce nu. Regizorul – însuşi Toto – ia la cunoştinţă acest lucru dând din umeri cu un zâmbet nonşalant pe buze; pe de o parte bătându-şi joc de la distanţă de regulile comitetului de cenzură, pe de altă parte dând un nou sens sanctuarului, a casei lui Dumnezeu. Umorul îi înconjoară şi pe gură-cască analfabeţi şi pe săteanul care intră doar să tragă un pui de somn. Există oameni care sunt luaţi pe sus de valul aventurii, ei chiuie în stil indian la reclama filmului „Stagecoach”, dar începând de la fanii filmelor cu telefoane albe, figura cinefilului concentrat într-o singură persoană este diversificată de mai multe curiozităţi din istoria filmului.

Fundalul este asigurat de microcosmosul satului. Toto este cel care recepţionează fiecare impuls, cel care este pătruns de puterea ornamentului de cap de leu, folosit ca apertura aparatului de proiecţie. Camera de luat vederi al lui Blasco Giurato reflectă excelent lumea sufletească a băiatului, nici prin gând nu ne trece atmosfera sumbră şi psihoza ce caracterizează filmul lui Tornatore de 6 ani mai târziu, „Una pura formalita”. În această fază eroul nostru nu doar că păşeşte pe drumul înfloririi ci regizorul îi dă ca şi companie un copil de vârstă mijlocie, cu părul grizonant. Alfredo, tehnicianul, consideră că meseria lui este una singuratică, vraja cinematografului o percepe ca un fel de schizofrenie („Începi să vorbeşti cu Greta Garbo şi Tyrone Power, ca un nebun”) din cauza seriozităţii celor de o vârstă cu el sau a generaţiei tinere. Faptul că el este un copil este sugerat nu doar de examenul pe care-l trece împreună cu micii şcolari ci şi de faptul că îşi găseşte un adevărat prieten în persoana lui Toto, pe care-l învaţă nu doar trucurile meseriei ci şi lecţii de viaţă. Poate tocmai din această cauză nu este o coincidenţă că posterul Casablanca apare în spatele lor. 

În partea a doua caracterul ensemble piece al cinematografului care are o influenţă determinantă asupra vieţii lui Toto este îmbogăţit cu o nouă dimensiune, cel al romantismului, iar eroul nostru are tendinţa să amestece romantismul de pe marele ecran cu cel din viaţa reală. Vedem secvenţe de un romantism sălbatic pe ritmuri de film: umorul aproape de burlesc al primei părţi, gag-urile verbale, pildele cu staruri sunt toate în serviciul povestirii folclorice şi sunt agenţi împotriva depunerii stratului de kitsch. Vedem o rescriere specială a poveştii lui Romeo şi Julieta. Evident, există referinţe la opera lui Shakespeare, apropierea stângace a lui Toto-Romeo spre Elena-Julieta subliniază dominanţa iubirii, astfel, dragostea faţă de cinematograf devine metafora unei perspective mai realiste, dragostea pentru oameni. „Când se termină odată vara? Într-un film ar fi luat deja sfârşit.” – Toto iarăşi adaptează situaţiile alter ego-ului său cinematografic, şi iarăşi nu e o simplă coincidenţă că primul sărut al prinţesei şi al vagabondului are loc într-un cinematograf în aer liber, într-o zi ploioasă, un loc într-adevăr melodramatic. Dar Alfredo zice următoarele: „Viaţa nu e cum o vezi la cinematograf” – şi cu această afirmaţie devine tată adevărat şi cu citatul lui începe era realităţii care vine să ia locul subiectivităţii croite după fantezie. 

Ne mirăm oare că imaginea corespunzătoare noii ere şi în acelaşi timp părţii a treia este cea a trezirii? Acum este momentul în care Salvatore, regizorul în vârstă de 50 de ani (şi să nu uităm că numele de familie este di Vita, adică viaţă) este copleşit de sentimentul de lipsă: probabil că are multă experienţă de viaţă dar percepe mult mai puţin din romantismul trecutului. Partea a treia povesteşte despre redescoperierea rădăcinilor şi despre bucuria omeniei, şi pentru aceste lucruri moartea lui Alfredo serveşte drept catalizator. Reîntrocându-se în Giancaldo, eroul nostru – şi datorită filmării întregului drum şi Tornatore – se îndrăgosteşte de cineva mai real şi se desparte de ea cu dificultate. Se aude din nou muzica de la începutul filmului care te reînvie. 

Reînvie, tot aşa cum şi Cinema Paradiso a produs o schimbare de paradigme în cinematografia italiană. Din stilul său plin de viaţă nu s-au inspirat doar Mediterraneo, premiat cu Oscar, sau La Vitae Bella: deoarece dacă regizorul nu face doar exerciţii de thriller psihologic (Una pura formalita, La Sconosciuta) îşi exprimă cu plăcere principiile estetice prin intermediul filmelor ca Stanno tutti bene,  L’Uomo delle stelle, La leggenda del pianista sull’oceano şi Malena. Proaspătul Baaria pare să se întoarcă la origini. În Sicilia, în trei părţi, cu mult umor şi cu mult suflet.