„Toată lumea putea să fie Willie Stark. De ce-mi fac asta mie, lui Willie Stark?” – întreabă Willie Stark, guvernatorul Louisianei, înainte să moară împuşcat. Cel mai bun film al anului 1949 dă un răspuns dezolant la întrebarea sinceră – în acest caz – a unui politician corupt şi dictatoric.
La zece ani după ce căpitanul trupei de cercetaşi, Jefferson Smith s-a dus la Washington şi a pus la punct senatul SUA, a apărut un nou amator entuziast, plin cu dorinţa de reformare. Willie Stark a muncit în timpul zilei, a învăţat în timpul nopţii, a obţinut diploma de jurist, s-a opus corupţiei, opresiunii, a luptat împotriva politicienilor care exploatau ţăranii. Naivitatea sa entuziastă – la fel ca în cazul lui Smith – a reprezentat pentru leaderii corupţi ai statului o oportunitate cum să ducă de nas un amărât credul. Însă Stark era altfel ca persoană, iar lumea s-a schimbat mult în zece ani. A învăţat cum să fie el cel care învinge până la urmă şi a obţinut tot ce şi-a propus. În timpul mandatului său de guvernator a construit drumuri, şcoli, spitale, a şantajat şi a oferit mită, şi, dacă era nevoie, comanda şi asasinate. Într-o bună zi, în culmea gloriei, a căzut el însuşi victimă unui atentat.
Povestea sa nu diferă mult de cariera gangsterilor de talia micului Cezar sau a lui Tony Camonte, o carieră care parcă se înalţă tot mai sus numai ca să se prăbuşească ulterior de la o înălţime cât mai mare. Sursa pentru materialul filmului a constituit-o romanul lui Robert Penn Warren, un roman distins cu premiul Pulitzer, care îl are protagonist pe senatorul Huey Long, asasinat în 1935. Viaţa şi activitatea, respectiv moartea acestuia prezintă însă trăsături tipice, deseori întâlnite, şi de aceea protagonistul filmului lui Rossen nu mai este politicianul care se autoamăgeşte şi care-şi trădează propriul său trecut, rolul central revenindu-i anturajului său pestriţ. În timp ce Dl. Smith merge la Washington (Mr. Smith Goes To Washington, 1939) a împărţit lumea cu o singură mişcare în două tabere: cei buni şi cei răi, Cariera de politician creionează deja o imagine mult mai nuanţată. Rossen, care şi-a început cariera realizând scenariul pentru filmele În umbra prohibiţiei (The Roaring Twenties, 1939), Lupul de mare(The Sea Wolf, 1941), sau Dragoste ciudată (The Strange Love of Martha Ivers, 1946), a preferat şi în propria regie să caute caractere cât mai complexe, care să reprezintă o enigmă de nedesluşit până şi pentru ei înşişi. Nu trebuie să ne miră că primul său film a fost un film noir tipic (Johnny O’Clock, 1947), iar opera sa cea mai cunoscută este The Hustler (1961), cu Paul Newman, în care tratează problema adicţiei de jocuri prin prisma mai multor personaje labile psihic.
Stark este o figură excepţională, şi interpretul său – Broderick Crawford – a meritat pe deplin premiul Oscar pentru cel mai bun actor într-un rol principal, însă Rossen este conştient de faptul că întrebarea nu este de ce s-a transformat guvernatorul în ceea ce s-a transformat, ci care au fost personajele care i-au facilitat această transformare. Ironia filmului, că o figură odioasă, tatăl vitreg al lui Jack Burden, un jurnalist, afirmă la bunul început acel adevăr simplu, dar invincibil că toată lumea poate fi cumpărată – iar afirmaţia lui este justificată întru-totul spre sfârşitul filmului. Efectul năucitor şi izolant al puterii, aşa cum este el reprezentat în Cetăţeanul Kane (Citizen Kane) de Welles apare şi aici, însă fără să devină motorul principal al acţiunii. Ba chiar mai mult, mai multe persoane (nu în ultimul rând votanţii săi), rămân fideli lui Stark, chiar dacă el eşuează ca soţ şi părinte. Cel mai interesant de urmărit este motivaţia acelor persoane, care permit instaurarea unui regim dictatoric, un regim care se va baza în mare parte (dar nu exclusiv) pe corupţie şi şantaj. Analiza acestei probleme prinde amploare după consolidarea celor două dictaturi ale erei contemporane.
În timp ce Fritz Lang urmăreşte în mai multe dintre filmele sale reconstituirea unei mulţimi încrâncenate (M, Bestia umană), Rossen încearcă o analiză a personalităţilor din cercul restrâns al guvernanţilor. Scriitorul-regizor operează cu caractere construite cu meticulozitate, cu precizie şi obiectivitate, prezentând publicului prăbuşirea unei lumi ideale, a cărei ultimă cetăţuie a fost Burden’s Landing, micuţa insulă de basm, unde se poate regăsi trecutul fericit, prietenii vechi, fata îndrăgostită şi mărinimosul judecător şi care dispare încet-încet în faţa ochilor noştri. „Mizeria e un lucru ciudat. Se lipeşte de toţi” – afirmă Stark, care nu face altceva, decât să ţină o oglindă în faţa persoanelor, care l-au ridicat în slăvi. Perspectiva lui Burden, prin care vedem şi noi povestea, este interesantă deoarece el întruchipează acea dualitate care împarte personajele filmului în două tabere: suspiciunile permanente şi loialitatea desăvârşită. El este acel intelectual care observă (desigur, fără să fie singurul sau primul) de la bunul început semnele devierii într-o direcţie greşită, nefăcând însă nimic pentru remedierea situaţiei. Semn al unui caracter slab, bineînţeles că se va revolta doar atunci când deja nu mai are împotriva cui să o facă.
Cariera de politician încearcă să-şi păstreze obiectivitatea şi să depăşească stereotipurile rezultate în urma tehnicilor de reprezentare ale Hollywoodului, încearcă să nuanţeze diferenţa dintre bine şi rău, acesta constituind dihotomia centrală a filmului şi a retoricii lui Stark. Stark a făcut ordine, a construit, a creat locuri de muncă, pentru care a fost nevoie să încheie şi el la rândul său propriile compromisuri, însă – cel puţin în această privinţă – nu a minţit: a spus de la bunul început opozanţilor săi că va ajunge la o înţelegere şi cu duşmanii săi dacă de asta e nevoie. Asasinarea lui nici măcar nu a fost din cauza metodelor folosite de el, ci fiindcă a demonstrat că nu este el singurul, care a încheiat un pact cu diavolul.
