Secretul succesului peliculei probabil că se află în caracterul uman al valorilor transmise, în faptul că personajele sunt uşor de îndrăgit şi în umorul ascuns în caracterizările lor. Datorită acestor aspecte, spectatorul se lasă purtat pe valul sentimentelor în această lume a minerilor ce se schimbă văzând cu ochii şi în schimbul celor două ore plăcute e dispus să le ierte micile greşeli celor care au făcut filmul.
Cu pelicula Ce verde era valea mea (How Green Was My Valley) John Ford şi-a câştigat cel de-al treilea premiu Oscar pentru cea mai bună regie în 1942. Academia Americană de Film a distins pelicula în total cu cinci premii şi cu alte cinci nominalizări. Pare de necrezut după atâţia ani, dar pelicula How Green Was My Valley a înhăţat premiul Oscar pentru cel mai bun film din faţa unor producţii mult mai des amintite de istoria filmului cum ar fi Cetăţeanul Kane (Citizen Kane, r. Orson Welles), Suspiciune (Suspicion, r. Alfred Hitchcock), drama de război al lui Howard Hawks Sergeant York sau Şoimul maltez (The Maltese Falcon, r. John Huston)1 care este considerată piatra de hotar al stilului noir. Un alt aspect interesant în istoria Oscar-urilor este că 1942 a fost cel de-al doilea an în care filmele alb-negru şi cele color au fost nominalizate în categorii diferite în ceea ce priveşte premiul pentru cel mai bun cameraman şi cel mai bun decor – Ce verde era valea mea a încasat premiul în ambele categorii în competiţia filmelor alb – negru.
În ciuda premiilor, ar fi greu să susţinem că Academiei i-a fost dat să vadă un film care a avut scenariul mai bine scris decât Cetăţeanul Kane, sau a fost mai frumos fotografiat decât Şoimul maltez, sau că ar fi avut o poveste de dragoste mai frumoasă decât Suspicion, sau că ar fi avut o poveste mai zguduitoate decât Sergeant York. În ciuda tuturor acestor aspecte Ce verde era valea mea are un farmec aparte care l-a încântat pe spectatorul de atunci şi îl încântă pe spectatorul de azi. Secretul succesului peliculei probabil că se află în caracterul uman al valorilor transmise, în faptul că personajele sunt uşor de îndrăgit şi în umorul ascuns în caracterizările lor. Datorită acestor aspecte, spectatorul se lasă purtat pe valul sentimentelor în această lume a minerilor ce se schimbă văzând cu ochii şi în schimbul celor două ore plăcute e dispus să le ierte micile greşeli celor care au făcut filmul.
Pelicula lui Ford este o adaptare a unei opere literare – acest lucru este sursa frumuseţii filmului şi a celor mai multe cusururi ale sale: pelicula a fost adaptarea romanului omonim de britanicul Charles Llewellyn din 1939, care prezintă viaţa unui sat de mineri din Ţara Galilor în epoca victoriană pornit pe calea industrializării prin prisma poveştii unei familii.2 Titlul este suspinul personajului principal-narator Huw Morgan: el suspină chiar după prima sa experienţă sexuală când vede valea care este de un verde strălucitor în acel moment fericit („How green was my Valley, that day, too, green and bright in the sun.”).
Povestea romanului şi a filmului este de fapt comună. Bazându-se pe roman John Ford prezintă familia lui Gwilym Morgan, care este puţin conservator dar foarte onest şi mândru: nevasta lui dintr-o bucată, care se necăjeşte râzând la auzul prostiilor predate la şcoală (de conceptul vănii găurite ce trebuie umplută, în problema de matematică – ce prostie!); personajul principal – narator Huw Morgan şi fraţii lui mai mari, care lucrează cot la cot cu tatăl lor în mină, apoi cu unica lor soră, frumoasa Angharad şi cu părinţii severi îşi iau prânzul într-o linişte solemnă. La începutul filmului avem o imagine atât de idilică a familiei şi a societăţii care nu poate exista decât în cărţi: familia Morgan este doar una dintre numeroasele familii ce trăiesc în valea Rhondda. Pământul nu demult a început să-şi scoată la iveală comoara neagră, deci valea încă nu a fost acoperită de praful de cărbune, care devine metafora întunericului ce se aşterne peste suflet. În valea ce verde coşurile de fum pufăie voioase, bărbaţii murdari se îndreaptă spre casele lor cântând opere de cor superbe, în poartă femeia adună venitul zilei, după prânz tatăl împarte banii de buzunar, iar restul îi pune de o parte cu grijă. La nuntă participă tot satul, minerii stau în poziţie de drepţi şi cântă pentru tinerii însurăţei.
Deşi acţiunea filmului se petrece undeva în cea de-a doua jumătate a domniei reginei Victoria, adică înainte de 1901 – una dintre replicile lui Gwilym Morgan face aluzie la acest lucru: în rugăciunea lui îi doreşte reginei să aibă parte numai de atâtea necazuri câte poate duce datorită vârstei (să fie oare şi puţină ironie ascunsă pe aici?) – şi tema marii crize economice din 1929–1933 îşi face apariţia. Problemele în vale încep să apară când numărul şomerilor creşte brusc şi proprietarii minelor încep să scadă leafa oamenilor. Prima grevă distruge atât idila familială cât şi cea a comunităţii. Bărbaţii, neputincioşi şi care timp de mai multe ori îşi iroseau energia cu duşmănie, pot fi uniţi din nou prin eroismul şi sacrificiul de sine al unei femei, dar chiar dacă în sânul familiei se întoarce înţelegerea, la nivelul comunităţii ceva s-a schimbat pentru totdeauna. Bărbaţii pun capăt grevei, dar mina nu îi primeşte înapoi decât în urma scăderii lefurilor şi a disponibilizărilor. Fraţii Morgan mai mari unul câte unul se vâd nevoiţi să-şi caute de lucru departe de casa lor.
Tragedia comunităţii este nuanţată şi de dificultăţile şi pericolele vieţii de miner: doi membri ai familiei Morgan îşi pierd viaţa într-un accident minier. Filmul scoate la iveală probleme sociale importante, de exemplu apare ca şi temă imaginea copiilor ce lucrează în mine – de această dată fără comentarii, prezentând faptele sec, aproapte invizibil – şi necesitatea materială a emigrării în America. Drama familiei şi a comunităţii este sensibil întreţesută de o poveste de dragoste neîmplinită: povestea lui Angharad Morgan şi al tânărului preot, Merddyn Gruffydd. De această dată dragostea nu învinge în faţa nesiguranţei materiale, Gruffydd o împinge pe Angharad în braţele fiului proprietarului de mine, care este orgolios dar bogat. Ca adaos apare boala din totdeauna a comunităţilor mici, bârfa, care le face viaţa amară îndrăgostiţilor nefericiţi.
Deşi filmul prezintă imaginea comunităţii de mineri prin prisma dramei familiei Morgan, diferă de roman în mai multe puncte. Simplificarea este pe de o parte necesară – în dramaturgia filmului de două ore nu ar mai încape şi povestea celorlalte două surori Ceridwen şi Oldwen, drama celor cinci fraţi Morgan este destul de dăinuitoare, la fel şi povestea de dragoste neîmplinită a lui Angharad, şi presonajul lui Huw este întreg ca şi adolescent ce se caută pe sine, chiar şi fără firul romantic. Pe de altă parte datorită adaptării, în peliculă rămân momente confuze şi poveşti neterminate. Niciodată nu aflăm, de exemplu, cum şi-a pierdut văzul boxerul Dai Bando, clientul premanent al crâşmei, sau dacă Angharad divorţează după ce satul a început să o bârfească şi preotul aproape a excomunicat-o. Dacă toate acestea le considerăm greşeli şi dacă zâmbim la greşeli evidente, cum ar fi momentul când coţofana ce intră pe geam este evident aruncată în faţa camerei de luat vederi, chiar şi atunci trebuie să apreciem meticulozitatea cu care a fost făcut filmul şi umorul ce se ascunde în detalii minuscule.
Ce verde era valea mea este un film cu adevărat european printre producţiile cu happy ending ale Hollywood-ului: deşi însănătoşirea lui Huw şi maturizarea lui ca adolescent oferă un moment catartic, imaginea per ansamblu asupra lumii, la încheierea filmului rămâne destul de sumbră. O frumuseţe aparte a filmului în schimb este melodia şi accentul diferitelor dialecte galeze şi numele aparte ale personajelor.
Deşi romanul s-a continuat în încă trei volume3, niciunul nu a mai fost adaptat pentru marile ecrane. Dar poate azi s-ar putea face un documentar interesant despre valea Rhondda. Cotidianul britanic The Independent nu demult a titrat „Dai Bando nici că ar mai recunoaşte valea Rhondda: minele de atunci închise şi dealurile nivelate încearcă să ofere peisaje ce atrag turiştii, dar odată cu oprirea exploatării industriale, în regiunea pe vremuri prosperă, s-a instaurat sărăcia, şomajul şi depresie, populaţia este bolnăvicioasă, decesele în rândul tinerilor sunt frecvente. Dar măcar valea este din nou verde – cam aşa sună încheierea articolului ce prelucrează un studiu social. Chiar dacă documentarul nu se realizează, pelicula lui John Ford a făcut valea Rhondda şi locuitorii cunoscuţi în istoria filmului, oferind momente de surâs şi de lacrimi spectatorului din totdeauna.
1 Alţi nominalizaţi: William Wyler: Little Foxes, Mervyn LeRoy: Blossoms in the Dust, Alexander Hall: Here Comes Mr. Jordan, Mitchell Leisen: Hold Back the Dawn, Irving Rapper: One Foot in Heaven, toate pelicule prezentate în anul precedent.
2 În legătură cu satul s-a ivit şi un mic scandal: Lewellyn a susţinut că acţiunea se petrece în satul său natal din sudul Ţării Galilor, Gilfach Goch – dar s-a dovedit că a minţit: s-a născut în Anglia, abia dacă a fost în Ţara Galilor, în schimb romanul a fost scris pe baza discuţiilor avute cu locuitorii satului.
3 În 1960 a apărut Up into the Singing Mountain, în care Huw emigrează în Argentina, în 1966 apare Down Where the Moon is Small despre anii petrecuţi în Argentina, şi în 1975 Green, Green My Valley Now despre revenirea lui Huw în sat. Din romanul original al lui Lewellyn BBC a făcut două seriale pentru televiziune în 1960 şi în 1975, şi a fost prezentat un musical pe Broadway în 1966 care are aceeşi sursă literară.
