Dacă se obişnuieşte ca premiile să fie încasate, Miloš Forman cu filmul Zbor deasupra unui cuib de cuci nu doar a încasat ci a făcut de-a dreptul cuib pentru cele mai importante 5 premii Oscar în 1975 (cea mai bună peliculă, cel mai regizor, actor, actriţă şi scenariu). Printre contracandidaţi (Nashville, Amarcord, Barry Lyndon) – lăsând la o parte decizia juriului academiei – filmul lui Forman este şi acum actual şi minunat.
Regizorul de origine cehă a creat opere excelente în anii 1960 în Cehia (Cerný Petr, Dragostea unei blonde, Balul pompierilor) dar şi la Hollywood după ce a emigrat în urma evenimentelor de la Praga din 1968 (Zbor deasupra unui cuib de cuci, Amadeus, Hair, Omul din Lună, Fantomele lui Goya) dezvoltându-şi talentul. Tonul satiric cu care noul val ceh critica societatea în filmele lui Forman apare cu o extraordinară sensibilitate şi cu un umor excelent. În ciuda efectului comunismului asupra industriei cinematografice ale ţărilor sub influenţă sovietică, filmele lui Forman povestesc despre mai mult decât societăţi şi vieţi omeneşti distruse şi distorsionate de sistem. Deşi în fiecare peliculă apare critica societăţii (să fie ea despre politică sau religie) în primul rând el face portrete despre individ şi despre relaţiile de putere care îngrădesc individul. Personajele sale pot fi ridicole, demne de respect sau de milă independent de orice ideologie – acest lucru este exemplificat şi în filmele sale americane: personajele acestor filme sunt „produsele” în transformare ale unui sistem pe de o parte şi ale lor înşişi.
Acţiunea filmului Zbor deasupra unui cuib de cuci are loc într-un ospiciu. Într-un sistem mai nou unde este pusă sub semnul întrebării univocitatea nebuniei şi a devianţei închise după gratii. Jack Nicholson, într-un moment de apogeu al carierei sale „coboară” din închisoare ca McMurphy, şi începe să înţepe sistemul văruit în alb pe dinăuntru. Frumuseţea lucrurilor este dată de faptul că structura institutului care funcţionează ca un ceas cu mecanică fină se clatină din când în când din cauza gesturilor pacienţilor sau a potenţialului ascuns al acestora. Conducătoarea structurii, Miss Ratched (Louise Fletcher), asemeni unei regine al stupului, dictatorială, în rolul ei aproape android, reuşeşte să ţină totul în echilibru.
Ken Kesey, autorul romanului a declarat că niciodată nu se uită la adaptarea cinematografică a romanelor sale, şi a şi dat producătorii în judecată pentru că nu au prezentat evenimentele din punctul de vedere al lui Chief Bromden, indianul. Romanele şi filmele în mod intrinsec oferă alte senzaţii: descoperirea lentă, prin parcurgerea paginilor adânceşte latura cognitivă, de gândire, proiectând feţe imaginare, totuşi nu poate să ţină locul întregului arsenal de sentimente şi ciudăţenii (ceea ce abundă în filmul lui Forman) ce pot fi exprimate de mimica unui actor. Autenticitatea extraordinară a interpretării actoriceşti se datorează genialităţii regizorului. Regizorul câteodată a pus actorii în situaţii neaşteptate, astfel promovând improvizarea sau a introdus în film reacţiile involuntare ale actorilor în afara filmărilor. Ceea ce mă uluieşte cel mai mult în filmele lui Miloš Forman este felul în care îşi conturează caracterele/personajele: reuşeşte într-un film cu 10 caractere să stabilească o relaţie nu doar de cunoştinţe ci chiar mai apropiată între personaj şi spectator. Acţiunea filmului conturează această relaţie atât de organic şi de neobservat, încât în unele momente o întorsătură a acţiunii reuşeşte să frapeze spectatorul, scoate atenţia şi gândirea din făgaşul normal.
Se prea poate că figura erou-antierou (depinde din ce punct de vedere în privim) care dezbină de dinăuntru, care întoarce sistemul vechi înrădăcinat cu susul în jos, aducând viaţă, voioşie şi schimbare în jurul lui, ne este cunoascută. Ordine – revoltă – schimbare – catarsis, ce ne trebuie mai mult? Ei, tocmai acest „mai mult” este ceea ce face filmul (filmele) lui Forman excepţional pentru mine: plusul – umor, ironie, sensibilitate şi autenticitate, ceea ce regizorul nu doar vrea să ne arate ci într-adevăr reuşeşte prin intermediul actorilor săi. Pentru mine, Forman este maestrul acestui tip de dramaturgie. Se pot produce nenumărate filme cu dramaturgie asemănătoare dar operele şi meritele lui Forman nu pot fi eclipsate ci doar înmulţite/multiplicate.
Şi din ce cauză rămân filmele lui Forman actuale? Poate din cauză că regizorul are o sensibilitate extraordinară când vine vorba despre caracterul uman şi felul de a fi al omului; sau poate pentru că (într-un sens mai larg) tematica relaţiei dintre putere şi individ este întotdeauna de actualitate. „Maşinăria” conduce între pereţii unui ospiciu mult mai mare, dar frumuseţea operei lui Forman este aceea că fără speculaţie sau analogie de orice fel, ne oferă experiente de neuitat, pe mai multe nivele.
