Adevărata naştere a naţiunii

Wesley Ruggles: Cimarron, 1931

Cimarron a fost primul film care a fost nominalizat în „cele mai importante cinci” categorii (pentru cel mai bun film, cea mai bună regie, cel mai bun actor, cea mai bună actriţă şi cel mai bun scenariu), câştigând până la urmă în două categorii – toate la ceremonia decernării premiilor Oscar organizată la sfârşitul anului 1931. Pentru noi, filmul astăzi prezintă interes nu atât de mult din punct de vedere cinematografic, ci mai mult din punct de vedere istoric.



Apariţia premiilor Oscar are loc concomitent cu marea criză economică din America şi cu naşterea filmului sonor. La a patra ediţie a decernării premiilor Academiei în 1931, criza era încă în plină desfăşurare, iar filmul sonor câştiga tot mai mult spaţiu. Cu toate acestea, lumea lui Cimarron, care şi-a adjudecat premiul pentru cel mai bun film, cel mai bun decor şi cel mai bun scenariu adaptat, se arată foarte puţin influenţată de aceste două aspecte. Pentru a contrasta marea depresie, acţiunea filmului este plasată în epoca de aur a Visului American, în era pionierilor şi a expansiunii, cu durata peste două ore, cu decoruri şi locaţii superbe, cu figuranţi etc.; mai mult, drepturile de autor acordate autoarei Edna Ferber s-au ridicat la o sumă record: 125.000 dolari. Deşi noua tehnică este exploatată şi – ca în mai toate filmele sonore la început – personajele vorbesc mai mult, ţipă mai mult, chiar nu tac din gură, Cimarron de fapt impresionează numai în scenele „mute”.

În 1930, Edna Ferber era deja o autoare consacrată a Hollywoodului, scrierile sale fiind adaptate în mod sistematic în ultimii zece ani, şi, având în vedere apariţia filmului sonor, realizarea unei pelicule de proporţii epice cum se dorea Cimarron, părea o idee cu atât mai bună (deşi, dacă ne uităm la rezultatul finit, romanul nu se cerea deloc a fi adaptat, iar scenariul este greoi, de multe ori nu se pretează ecranizare). Până la urmă drepturile de ecranizare au fost cumpărate de studioul RKO, iar filmările au beneficiat de un buget de un milion şi jumătate de dolari, o sumă imensă la vremea respectivă. Deşi filmul a fost un succes atât din punctul de vedere al criticilor, cât şi din punctul de vedere al spectatorilor, banii investiţi nu s-au putut recupera din cauza crizei şi a mărimii sumei vărsate în producţie; ulterior, în America tot mai liberală, filmul a fost şi neglijat puţin din cauza reprezentării puternic stereotipice a minorităţilor (chiar dacă ea a dat dovadă de o progresivitate mult superioară filmului regizat de Griffith, Naşterea unei naţiuni).

Acţiunea romanului şi a filmului începe la sfârşitul anilor 1880, atunci când s-a deschis accesul coloniştilor albi în Oklahoma. Acesta a fost perioada „Manifest Destiny”, când americanii erau ferm convinşi că au o misiune divină de a coloniza noul continent până la extremitatea vestică. Aşa numitele „land run” au început în 1889, când teritoriile aparţinând anterior populaţiei indiene (termenul Cimarron din titlul filmului se referă şi el la o astfel de bucată de pământ) au fost deschise, iar noul proprietar s-a ales dintr-un roi de colonişti albi: pământul i-a revenit acelui colonist, care a ajuns primul la el, după ce s-a dat startul la întrecere. Redarea acestei proceduri este scena de cea mai mare complexitate (28 de operatori) şi de amploare a filmului (5000 de figuranţi) şi este singura care într-adevăr îţi taie respiraţia. Fără muzică sau dialoguri, vedem în faţa ochilor mulţimea de colonişti albi care se apropie asemenea unui roi de lăcuste: potopul imens de oameni se mişcă după coregrafia tropotului de cai şi a huruitului de căruţe. O scenă de-a dreptul monumentală, este păcat de ea că se iroseşte în primele 10 minute.

De altfel filmul ne prezintă şi noul prototip al masculului alfa hollywoodian, adaptat filmului sonor: în interpretarea mult prea afectată, teatrală şi de aceea câteodată chiar insuportabilă a lui Richard Dix, figura lui Yancey Cravat devine modelul perfect al bărbatului ideal american; acest BĂRBAT are un păr strălucitor, ochii la fel, te priveşte pătrunzător şi îţi vorbeşte stentorial, dacă trebuie, devine preot sau pistolar, chiar şi avocat, sau poate întemeia un ziar. Cel mai des o patrie, totuşi. Mai mult de 5 ani nu rezistă într-un singur loc, de aceea este fruntaş la acţiuni de obţinere de pământ. Atunci când el se găseşte acasă, este un tată devotat familiei, dar de cele mai multe ori se află în afara casei, un lucru bun, de altfel, căci astfel pot lua naştere legendele privind persoana lui. Până şi moartea sa este un act de sacrificiu suprem, şi astfel el devine o figură şi mai idealizată decât Superman (figură care se naşte şi el cam în această perioadă). Cel mai mult ne interesează însă faptul că el e de partea indienilor. Spre deosebire de cei din jurul lui, parcă-parcă el simte remuşcări pentru ce au comis coloniştii albi împotriva indienilor, dar se înţelege bine şi cu evreul, ba mai mult, se comportă bine şi cu copilaşul negru, introdus mai mult doar ca element comic. Bineînţeles, cât s-a putut la momentul respectiv… Spre deosebire de el, soţia Sabra (Irene Dunne) este mai limitată, însă apără cu fervoare căminul familial. Ea se ocupă de ziar în absenţa soţului, reuşind chiar să-şi câştige o poziţie puternică în politică. Astfel, ea îl completează perfect pe bărbatul pornit în căutarea aventurii şi devine un reprezentant excelent al mitului americancei puternice, care stă pe propriile picioare inclusiv în umbra soţului. Iar ei doi devin un etalon care niciodată nu va putea fi egalat.

Putem să ne facem o idee privind măsura în care filmul (şi romanul) doreşte să ofere o sinteză examinând multitudinea aspectelor vieţii şi istoriei americane abordate. Printre temele tratate putem aminti, evident lângă pionierii şi coloniştii, şi religia, dreptul (dreptul indienilor, al femeilor, al evreilor), publicitatea, libertatea expresiei, politica, spre sfârşitul filmului până şi petrolul şi automobilul. America, într-un singur cuvânt. Însă, într-o perioadă în care încă se experimenta cu limbajul formal al filmului vorbit, un proiect de asemenea amploare cu greu putea să stea singur în picioare. Avem de-a face cu teatralitate în locul dramei: unele dialoguri par deja azi extrem de forţate, iar figurile caricaturistice (copilul negru servitor, tipograful, vecina urâtă cu faţa prelungă) cu greu se pot amesteca cu personajele (principale) mai serioase, (mai) dramatice.

Filmul mai are câteva sclipiri, de pildă slujba improvizată într-un salon care se sfârşeşte cu schimburi de foc şi moarte sau imaginile străzii care imortalizează diferite etape ale modernizării (în general acele scene în care nu se vorbeşte), însă, în retrospectivă, nu ne miră deloc că s-a pierdut această operă din memoria colectivă: este tocmai genul acela de film care rezistă prost procesului de îmbătrânire. În ciuda regiei de Anthony Mann, nici varianta din 1960 nu a fost cine ştie ce succes; poate aceste opere „etnogenetice” epice, cu un miriad de personaje funcţionează mai bine ca seriale de televiziune. Sau dacă sunt regizate de Wyler. Sau pur şi simplu pe paginile manualelor de istorie…