Scenariștii – Partea a 2-a


Înainte de a mai aminti alți câțiva scenariști hârșiți ai filmului românesc, să trecem încă o înfrângere pe răbojul lui Eugen Barbu. Ea s-a numit Groapa, pe care nu el și-a săpat-o, ci alții au săpat-o pentru dânsul. Părăsind terenul minat al calamburului literar, trebuie să spunem răspicat: din 1957, de la apariția romanului în chestiune, cinematografia română a avut la dispoziție un scenariu tarantinian in nuce; NICI UNUL dintre regizorii români cei plini de har nu i-a intuit potențialul și nu a cerut convertirea acestuia în film. Scenariștii români, marcați de boala numită mâncătorime colegială, au tăcut, de asemenea, mâlc. I-a imitat autorul textului însuși. 



E posibil ca limbajul frust, colorat din roman, ca și situațiile portretizate (era vorba de formarea și destinul unui slum din periferia Bucureștiului) să fi pus opera la indexul pudibondei cinematografii autohtone. Nu știm cu precizie, cert e că un text remarcabil a zăcut nefolosit din punct de vedere filmic. După 1989 această uitare e explicabilă, pe fondul dușmăniei provocate de Barbu în breasla scriitoricească și nu numai. Iar după anul 2000 prioritățile în cinema-ul nostru au fost altele…

Petre Sălcudeanu

Petre Sălcudeanu – între cotidian și milițian

Petre Sălcudeanu (1930–2005) a urmat o carieră tipică scriitorului născut de regimul comunist: proletcultist în anii stalinismului, tot mai înțelegător după și subversiv cât se putea în perioada regimului Ceaușescu. Ajunge și ministru al culturii în tulburații ani ’90, demnitate din care trebuie să demisioneze, nu foarte demn, în urma unui scandal răsunător de hărțuire sexuală. A scris scenariile seriei dedicate absolvenților de facultate repartizați cu serviciul la țară (Toamna bobocilor, 1975; Iarna bobocilor, 1977; Primăvara bobocilor, 1985; toate trei regizate de Mircea Moldovan). Tema era actuală și atunci, după cum problema se pune și astăzi, pe alte coordonate. În toate cele trei cazuri avem melodrame pasabile, plăcute la privit, cu actori mari (Draga Olteanu Matei, Marin Moraru, Dem Rădulescu, Tamara Buciuceanu Botez, Maria Ploae, Emil Hossu, Sebastian Papaiani ș.a.) în roluri care îi prind.

Și-a mai încercat scenaristul mâna și cu intrigi polițiste, unele după proiecte literare proprii – Bunicul și cei doi delicvenți minori (r. Maria Callas Dinescu, 1976) sau Împușcături sub clar de lună (r. Mircea Mureșan, 1977). Dar revelația anilor ’80 va fi O lacrimă de fată, regizat în 1980 de Iosif Demian, un film care pune problema crizei sistemice a regimului, ascunsă în neregulile de la nivel local. Seria filmelor cu intrigă polițistă (sau milițienească) va fi continuată de același regizor, cu Lovind o pasăre de pradă (1984).

Există în portofoliu și scenarii pentru film istoric, cum sunt cele dedicate anului revoluționar 1848 – La răscrucea marilor furtuni și Munții în flăcări. Ambele au premiera în 1980, ambele sunt regizate de Mircea Moldovan. Dar marea consacrare a lui Petre Sălcudeanu ca scenarist e timpurie, aparține anilor ’60 și se numeșteRăscoala,adaptarea cinematografică a romanului omonim semnat Liviu Rebreanu. Adusă pe marele ecran de Mircea Mureșan, această producție primește la Cannes, în 1966, premiul regizoral pentru Opera Prima.

După 1990, colaborările scenaristice continuă. Mai notabile ar fi Privește înainte cu mânie, filmată de Nicolae Mărgineanu în 1993, și Dulcea saună a morții, cu premiera în 2003 (r. Andrei Blaier) o producție de un gust dubios, care nu a prea văzut lumina ecranului.

Fănuș Neagu

În galeria scenariștilor români Fănuș Neagu (1932–2011) face figură aparte. Continuând tradiția prozatorilor munteni, Fănuș Neagu e calofil, adeptul unei verbozități care în cazul său nu supără. Înzestrat cu o fantezie luxuriantă, el o convertește în producții literare mereu atinse de aripa geniului, chiar dacă rareori fructifică premisele sale. Jertfește intens și constant lui Bachus, rămânând simpatic și necontestat în mod serios nici înainte, nici după Revoluție.

Fănuș Neagu – un talentat printre scenariști

Una din primele tentative scenaristice, o ecranizare a romanului propriu Dincolo de nisipuri (r. Radu Gabrea, 1974), e un alt rateu regizoral, deși servit de actori excelenți, dacă ar fi să-l amintim numai pe George Constantin. Și celelalte scenarii respiră un aer suprarealist, prilejuind, prin depășirea subiectelor uneori anodine, exerciții de personalitate artistică din partea celor așezați în scaunul de regizor (soldate cu rezultate variabile, în funcție de talentul personal al fiecăruia). Așa e cazul Lișcăi, scris în colaborare cu Vintilă Ornaru și regizat în 1981 de Ioan Cărmăzan; sau al filmului semnat de Iosif Demian, Baloane de curcubeu (1982, scenariu scris împreună cu același Vintilă Ornaru). Punga cu libelule a fost o tentativă conjuncturală, concepută pentru producția din 1984 a lui Manole Marcus. Cantonul părăsit (r. Adrian Istrătescu-Lener, 1985) i-a dat prozatorului și prilejul să joace, ispravă pe care o va repeta în Crucea de piatră (r. Andrei Blaier, sc. Titus Popovici, 1993). Sosesc păsările călătoare (1985) i-a dat lui Geo Saizescu posibilitatea de a aborda un subiect mai „serios”, în timp ce Sania albastră (r. Ioan Cărmăzan, 1987) continuă seria exercițiilor de personalitate, la fel și Casa din vis (1991), în regia lui Ioan Cărmăzan.

Dacă rezultatele sunt variabile, un eșec clar va fi ecranizarea unui roman post-revoluționar al scriitorului, Amantul marii doamne Dracula, o realizare fantezisto-bahică ce merita o soartă mai bună. Deși cu nume celebre precum Margareta Pogonat și George Motoi pe generic, producția semnată Constantin Dicu este filmată banal și plat, acolo unde expresionismul ar fi putut fi o alternativă mai viabilă.

Horia Lovinescu

Horia Lovinescu – mare personalitate cu scenarii puține

Horia Lovinescu(1917–1980) se singularizează printre scenariștii filmului românesc. Acest reprezentant al familiei Lovinescu, dătătoare a unui mare critic, pe nume Eugen Lovinescu, devine un om al vremurilor noi instaurate în 1948. Debutează ca dramaturg în 1954 cu piesa Lumina de la Ulmi, căreia Scânteia tineretului îi dedică o cronică monstru – o pagină întreagă, cât un cearceaf, în numărul ce apărea pe 1 aprilie 1954). Apoi scrie o altă piesă oportună pentru regim, Citadela sfărâmată, veritabil hit și port-drapel al regimului. Succesul piesei îl convinge pe dramaturg să o transforme și într-un scenariu de film, turnat ca una din primele coproducții româno-franceze, sub regia lui Marc Maurette, ajutat de un om de nădejde al cinematografului românesc de atunci, Haralambie Boroș, în 1956.

Ca scenarist, Horia Lovinescu îi furnizează lui Mircea Săucan scenariile pentru filmele sale de vârf, Meandre (1967) și Suta de lei (1973). Regizorul își va caracteriza scenaristul astfel: „Era un om de o curățenie și de o bunătate rare, dar și de o frică teribilă, acoperite de o morgă totală.”Cert este că a pornit destul de timpuriu pe calea chestionării adevărurilor oficiale, iar apropiații săi declară că, în apropierea morții sale, era încercat de remușcări pentru sprijinul moral dat regimului, și plin de aprehensiune pentru calea pe care o luase acesta în anii ’80.

Două dintre piesele sale de teatru au fost adaptate pentru film, însă de alți scenariști. Astfel, Surorile Boga, o piesă din 1959, tot pe direcția transformării societății sub impactul socialismului, a fost scenarizată de Horia Pătrașcu pentru filmul Surorile, regizat de Iulian Mihu, cu premiera în 1984. Se spune că era un proiect drag Elenei Ceaușescu, propus regizoarei Malvina Urșianu în anii ’70, abia refuzul acesteia orientând ecranizarea spre versiunea din 1984. În sfârșit, în 1990 Horea Popescu mai aducea pe ecran o piesă din 1965 a lui Lovinescu, Moartea unui artist.

Răsvan Popescu – demnitar și scenarist

Răsvan Popescu şi Răzvan Rădulescu

Doi scenariști se remarcă în producția de după 1990, ca scenariști profesioniști, apărând constat pe generic drept autori ai scriptului unor producții importante. Ambii sunt reprezentanți ai cinematografului românesc de după 1989, care, confruntat cu provocarea globalizării și cu crizele de finanțare interne, și-a ales o cale foarte particulară, unii spun că foarte românească (în bine sau în rău) de a se descurca, de a supraviețui și chiar de a câștiga premii. În contextul prăbușirii sistemului național de distribuție, filmele se scriu și se fac mai ales în considerarea unor succese la festival și a unor vânzări externe. Perioada este prea apropiată pentru a permite o privire obiectivă asupra acestei orientări. Pentru unii e o cale fără glorie, pe drumul unor filme plicticoase, fără interes și fără chemare la public, făcute de o castă bucureșteană foarte închisă, cu producții strict calculate pentru festivaluri; pentru alții, dimpotrivă, înseamnă renașterea filmului românesc, justificată prin premiile obținute la festivaluri, prin faima pe care filmul românesc a câștigat-o în ultimii 10–12 ani și prin ușile deschise astfel, în Occident și în lume.

Răsvan Popescu semnează scenariile unor filme ca Prea târziu (r. Lucian Pintilie, 1996), Terminus paradis (regia aceluiași, 1998), Faimosul Paparazzo (r. Nicolae Mărgineanu, 1999), Război în bucătărie (r.  Marius Theodor Barna, 2001), Noro (r. Radu Gabrea, 2003), Femeia visurilor (r. Dan Pița, 2005). Scenariile sale materializează foarte bine ce anume se cere pe piața cinematografică românească din prezent. În ce măsură se datorează o parte din succes și vizibilitate ca autor funcțiilor politice deținute în vremea administrației Constantinescu, sau calității de membru al Consiliului Național al Audiovizualului, rămâne de lămurit în viitor, de către cercetători pasionați ai acestei perioade. Întotdeauna, în spațiul românesc, proptelele politice au ajutat în materializarea carierei cinematografice, și asta de la Războiul de independență încoace.

Răzvan Rădulescu – scenarist profesionist

Un al doilea caz este Răzvan Rădulescu, care întruchipează figura scenaristului profesionist după 1989, semnând scenarii ca Niki și Flo (2003), Moartea domnului Lăzărescu (r.  Cristi Puiu, 2005), Hârtia va fi albastră (r. Radu Muntean, 2006), Călătoria lui Gruber (r. Radu Gabrea, 2008), Marți după Crăciun (r. Radu Munteanu, 2010), Principii de viață (r. Constantin Popescu Jr., 2010). Din 2009 este și regizor, consacrat prin co-regia la filmul Felicia înainte de toate (alături de Melissa de Raaf, 2009).

 

Și despre scenariști notabili, ca Ioan F. Alexandru sau D. R. Popescu? Ei bine, alții sunt chemați să scrie despre ei și despre mulți autori ai filmului românesc, pe care prezentele rânduri nu i-au putut aminti.