Vai, săraca cinematografie română! În totalitarismul anilor 1948–1989 n-a avut încotro și a împărtășit soarta muzelor sub dictatură. Într-o societate care înăbușea orice controversă încă din faza de germinare, filmele românești nu ar fi trebuit să ridice probleme.
Dar au mai fost și inconștienți. Mai numeroși în vremea lui Dej – girantul perioadei staliniste dar și inițiatorul Micii Liberalizări de la începutul anilor ’60. Pe atunci mai existau realizatori care-și puneau probleme, care doreau, idealist, un sistemul respirabil. A urmat Ceaușescu, prizonier fără speranță al atavismelor propriei copilării. Sub domnia lui filmul românesc se plafonează tot mai mult ca distracție preferată a săracilor cu duhul. Ajută mult o asemenea orientare și faptul că șefii cinematografiei comuniste, ca și subordonații din dotare, sunt total analfabeți la marketing. Filmele românești bune suferă de lipsă de promovare, lipsesc cu anii de la marile festivaluri de profil. Proliferează, în schimb, pelteaua imundă, foarte apreciată de nomenclaturiști pentru că e la nivelul lor de înțelegere.
Directorul nostru (r. Jean Georgescu, 1955)
Prima sincopă în peisajul mult prea liniștit al filmului românesc. Subtila comedie regizată de Jean Georgescu punea în discuție, cu mijloacele satirei, mecanismul de putere caracteristic acelui timp. Dacă urma calea oricărei societăți normale – receptare, urmată de discuție-filmul ar fi dat un semnal timpuriu despre sănătatea regimului în care s-a plămădit. Însă burghezia roșie în parvenire, oameni extrem de simpli (ca să nu spunem simpliști), se simt vizați de șarjele marelui ecran. Fapt pentru care pelicula este pusă în discuția Politbiuro-ului autohton, unde se trag și concluziile de rigoare: ostracizarea regizorului, apoi concedierea.

„Cazul” Malvina Urșianu
Regizoare trebuie să debuteze ca regizor autonom în 1957. Dar dosarul de cadre nu e bun- cineasta provine din clasa mult urâților moșieri. Ba a mai fost și asistentă de regie la buclucașul Director al nostru. Debutul ar trebui să se producă la Bijuterii de familie, după scrierea autorului devenit canonic al noului regim, Petru Dumitriu. Scenariul este elaborat împreună cu un cooptat în proiect „din milă”, Marius Teodorescu. În urma intrigilor interne, probabil bine direcționate de sus, regizoarea se vede uzurpată din scaunul regizoral, pasat cu generozitate miluitului de mai sus. Care nu se dovedește regizor de film, ci mai degrabă un umil slujbaș care stă acolo unde-l pui.
Următorul episod al dramei se derulează în același an. O nouă tentativă la debut cu Vânt de martie, după același inevitabil Petru Dumitriu. Încep filmările, care se prelungesc până în 1958. Ghinionul destinului plasează exact acum marea răfuială a lui Gheorghiu Dej cu adversarii săi din partid. Ea îmbracă forma unei crunte represiuni, care se întinde pe mai mult de doi ani. Pentru a păstra aparențele, cei vizați sunt loviți indirect, prin persoane de preferință nevinovate, dar aflate în legături cu cei vizați. Așa se face că Malvina Urșianu trece printr-o ședință demascatoare urmată de o arestare și un sejur în beciurile din Uranus.
Bivolițele
Campania de represiuni amintită mai sus face încă o victimă: I. D. Sîrbu. Tracasarea cărturarului erudit este o pierdere pentru cultura română. Aruncarea lui în închisoare – o crimă. Pierderea se revelează pe multiple planuri: scenariul semnat de amintitul trebuia să intre în producție la orizontul anilor 1958–1959.

Un punct forte îl reprezenta desemnarea lui Ovidiu Gologan la imagine. Un minus, atribuirea regiei unuia din cei mai netalentați dintre netalentați, Haralambie Boroș. Scenariul reprezenta în sine o bijuterie de scriitură cinematografică, subtil esopică, dar fără concesii la condiția de intelectual conștient. Arestarea și condamnarea scriitorului suspendă sine die producția, iar versiunea apărută peste 10 ani, cu titlul Corigența domnului profesor, sub regia aceluiași Boroș, e de natură să trezească revoltă prin banalitatea catastrofală care o caracterizează. Câți ar fi realizat dimensiunea pierderii consultând textul original al scenariului, publicat în revista Film în 1958?
Revista desființată
Admiratorii lui Sîrbu nu beneficiază, la momentul respectiv, de luxul recurgerii la mărturia tipărită. Pentru bunul motiv că, în același an 1958, revista Film este interzisă- ca atare exemplarele din biblioteci intră la fondul secret, inaccesibil consultării. Motivul îl constituie „recrudescențele ideologiei burgheze în cele mai subtile forme”. În fapt, pusă sub acuzare este însăși subtilitatea textelor, într-o revistă care, deși editată sub egida regimului, nu înțelege să cedeze primitivismului general. Sub semnătura unor Iordan Chimet, Dumitru Carabăț, Valerian Sava, în răspunsurile lui Tudor Arghezi, Jean Georgescu sau Marin Preda, în cronicile lui Guido Aristarco și Georges Sadoul se materializează o implicită rezistență la simplismul dătător de normă în societatea ambientă. Formule jurnalistice inovative și un design grafic peste medie scot revista din anodin. Regimul detectează imediat opoziția surdă și sacrifică fără ezitare unul din produsele sale de vârf pentru iluzorii și mediocre finalități de control total.
Deceniul ’60. Supliciul lui Mircea Săucan
Anii hipioți se remarcă în cinematografia română prin martiriul regizorului Mircea Săucan. Primul său film, Când primăvara e fierbinte (1961) are ghinionul de a ieși la concurență cu însăilarea clanului Mircea Drăgan-Titus Popovici, Setea. În plus, realizarea artistic superioară a primului titlu e de natură să atragă ura mediocrităților care fac majoritatea cinematografiei românești. Urmarea: interzicerea producției lui Săucan pentru 6 luni, urmată de o difuzare limitată, urmată de o nouă retragere din săli. Rețeta, odată rafinată, va fi utilizată de autorități pentru următoarele filme cu probleme.
Țărmul nu are sfârșit (1962) pune jaloanele realismului magic care va caracteriza de-acum viziunea regizorală săucaniană. Filmată pe șest, fără scenariu aprobat și ștampilat (păcat capital în acele vremuri), peliculei i se reproșează naționalitatea eroinei. Suntem în anii rupturii de ruși, ca atare fata nu poate fi rusoaică. Argumentul pare ireal, dar va fi reiterat peste 10 ani, la Trecătoarele iubiri (r. Malvina Urșianu) unde emigranta rusoaică trebuie substituită cu una din Bretagne. Revenind la filmul lui Săucan, acesta ia drumul cutiilor așezate în încăperi bine păzite. Până în ziua de azi, Țărmul nu are sfârșit nu a avut o premieră românească.
Meandre (1967) reprezintă apogeul de formă al regizorului. El propune, la mijlocul anilor ’60, o nouă abordare vizuală a realității, în trendul unor producții ca Anotimpuri (r. Savel Stiopul, 1965), Procesul Alb (r. Iulian Mihu, 1966) sau chiar De trei ori București (1968, regia colectivă). Producția e terminată în 1966, dar filmul are de așteptat un an și jumătate pentru a fi difuzat, la presiuni venite din exterior (critici de film francezi). Regimul își rafinează impulsurile punitive, recurgând la rețeta deja verificată: difuzează pelicula într-un număr redus de săli, și o retrage aproape imediat.
În sfârșit Alerta (1969), film de protecția muncii, convertit în poem vizual despre necesitatea de a fi lucid chiar și în vigilență, este interzis în ziua premierei.
Miasmele care adie dinspre Buftea
Un film cu o fată fermecătoare (r. Lucian Bratu, 1967) propunea un instantaneu rafinat evazionist al vieții trăite după tipicul boem. Totul pe un scenariu săltăreț de Radu Cosașu, servit de excelenta imagine a lui Tiberiu Olasz. Niciodată până atunci nu mai fuseseră exprimate mai apăsat pe ecran valorile civilității urbane. Motiv pentru care critica demolatoare va denunța „miasme care adie dinspre Buftea”, în chiar anul în care aceeași critică recenza un concert Phoenix scriind despre „săli mitraliate electric”. Așa se face că un film exprimând sofisticarea civilizației și nu visele mulgătoarei fruntașe este trecut, și acesta, între filmele interzise.

Reconstituirea (r. Lucian Pintilie, 1970)
S-ar putea scrie volume întregi despre acest film turnat în 1968 și difuzat doi ani mai târziu. Despre simbolurile prezentului închise în personaje, în decoruri, în imaginile tăioase ori, dimpotrivă, evocator onirice ale lui Sergiu Huzum. Producția, terminată în 1969, era predestinată interdicției. Dar reacția intelectualității românești îi determină, totuși, difuzarea, în ianuarie 1970. Contactul cu publicul se face după tipicul deja rodat: o singură sală, unde pelicula rulează vreme de două luni, cu cozi imense la bilete, pentru că publicul fusese în prealabil avizat de scandal. Apoi liniște, vid, câteva role de film pe un raft. Reconstituirea va fi ținută sub lacăt vreme de douăzeci de ani. La chiar apogeul Micii Liberalizări, filistinii de la comanda societății se văd expuși, dezvăluiți, deconspirați în cele mai intime intenții și lapsusuri ale ființei lor. Și reacționează din nou obtuz, pecetluind încă odată, la scară istorică, soarta regimului pe care îl țin în viață prin cele mai abjecte manevre.
100 de lei (r. Mircea Săucan, 1973)
Film de adio al unui cineast veritabil, pelicula ajunge în săli măcelărită, remontată, cu tăieturi și inserturi mobilizatoare. Este epilogul unui efort de un an, pe care Mircea Săucan îl depune pentru a da viață unei eboșe de scenariu a lui Horia Lovinescu. Din nou un film cu tineri. Din nou contrastul între inadaptați și oportuniștii care trec prin vremi ca peștele prin apă. Totul învăluit în realismul poetic devenit marca stilistică a lui Mircea Săucan. La recepție filmului i se va reproșa totul și în special momentele de artă pură, de poezie cinematografică. Din nou (a câta oară?) o decapitare a unei capodopere. Din nou (a câta?) șansă pierdută pentru regim și cinematografie deopotrivă.

Film complex, cu geneză dificilă, capodopera lui Pintilie reia pe ecran succesul de pe scânduri cu D’ale carnavalului. E portretul deloc măgulitor al poporului român, dar nu mai grobian sau mai lipsit de măsură decât cel făcut de Caragiale însuși. Filmul se dovedește profetic peste 30 de ani, la apogeul ghiolbănismului românesc, atunci când De ce trag clopotele, Mitică? nu mai este doar o nevinovată alegorie cinematografică, ci cotidianul trăit. Denunțurile, intrigile, anonimele îi asigură interdicția până în 1990. Un film necesar și profetic.

Faleze de nisip (r. Dan Pița, 1983)
În sfârșit, ultimul pe listă, titlul lui Dan Pița reia, parcă mai centrat, tema din Reconstituirea. Mecanismul social care dezumanizează, chiar când are cele mai bune intenții, în lipsa unui control ponderator, este plasat , de data asta fără dubii, în cârca regimului socialist și a exponenților săi, cu sau fără epoleți. Filmul atrage mânia unui Ceaușescu, aflat într-o vizibilă degringoladă fizică și intelectuală. Din pronunțările sale la Conferința de la Mamaia, în vara lui 1983, se înțelege că a văzut filmul, dar l-a înțeles pe dos. Oricum, rezultatul este același: filmul pus sub interdicție, negativul acestuia distrus.
Inventariate, toate aceste pelicule constituie stații unde regimul comunist și-ar fi putut recupera, în parte legitimitatea. Dacă le-ar fi receptat firesc, prin difuzare și apoi discuții, puterea și-ar fi demonstrat o oarecare normalitate. Ar fi evoluat o perioadă, apoi ar fi făcut loc altei orânduiri în mod pașnic, fără convulsii. Reacția stupidă în toate aceste cazuri a fost o sentință capitală pe care puterea comunistă a pronunțat-o, de tot atâtea ori, împotriva sieși.
