Beretele verzi

Cascadorii filmului românesc 1965–1989

Cinematografia românească contemporană, cu aerul ei meschin monotematic, n-are nevoie de muzica de film cum nu are nevoie nici de cascadori. Iar breasla ultimă capătă aura meseriilor demult uitate. Revine când și când evocarea dantelăriilor pierdute, dar apusul se dovedește iremediabil. Ca și amintirea fostei industrii aviatice românești, ocupația care dă titlul articolului ține de incredibil și utopic. Cine să mai învie timpurile de altădată? Și la ce bun? O bășcălie e preferabilă fiind și mai scurtă.



Necesara profesionalizare

Nu-i vorbă, există o Uniune a Cascadorilor, dar ea are tot atâta consistență în realitatea imediată precum la fel de eterica Uniune Aerospațială Românească, unde se țes planuri glorioase despre cosmonauți mioritici pășind prin văile marțiene. Plăcile tectonice care au generat seismul geopolitic pe care-l trăim  au făcut și din cascadori oameni liberi să-și încerce norocul pe alte meridiane. Sau să rămână acasă, unde sorții sunt schimbători, dar nu favorabili meseriei în sine. Rămân s-o practice ca pe un hobby  aceia înzestrați cu un dram de nebunie și gena propice acestei îndeletniciri.

Cascadorii filmului românesc 1965–1989

Zadarnic am căuta amintiri despre începuturile profesiei prin arhive niciodată lămuritoare. Ne scutesc de travaliu cele două cărți ale lui Aurel Grușevschi, Din jurnalul unui cascador (1972) și Din lumea unui cascador (1976). El însuși stuntman al primelor ceasuri, mort ca urmare a unui accident de motocicletă survenit într-o dimineață de septembrie a lui 1979 în drum de la Buftea la București, Aurel Grușevschi lămurește, în volume și articole împrăștiate prin tot felul de postfețe și reviste, multe din geneza acestui compartiment. Unul în mod egal util unei cinematografii sănătoase și organic dezvoltate, la fel ca sectorul imagine sau echipa de efecte speciale.

Necesitatea unor profesioniști ai scenelor de acțiune răzbate dureros în filmul românesc anterior anilor ’60. Însă doar în deceniul al șaptelea al secolului XX se ajunge la stadiul industrial care permite și luxul unei atari dotări la capitolul resurse umane. Lacuna de până atunci produce efecte mai apropiate de ridicol decât de suspence. Un exemplu cu iz didactic e secvența bătăii dintre personajele jucate de Emanoil Petruț și Mihai Mereuță în Secretul cifrului (r. Lucian Bratu, 1960). Scena ar ține de comedia bufă gen Stan și Bran, dacă umorul nu și-ar avea și el niște reguli nemiloase, care virează în derizoriu cele mai mici greșeli, darămite pe cele mari. În cazul amintit hotărâtoare e lipsa unui coregraf profesionist al luptelor scenice, care să înțeleagă esența cinematografică a procesului.

Autocontrol

Debutul cascadoriei românești n-are nimic încurajator în sine. Campion al inițiativelor păgubos fanteziste se dovedește regizorul Dinu Cocea. La primul film din seria Haiducilor (1965) folosește acrobați de circ. Falimentul e total. Învățătura de minte generează o soluție la fel de revoluționară, pentru al doilea op al seriei, Răpirea fecioarelor (1968): anvizajează utilizarea grăjdarilor pentru scenele cu cai. Rezultatul e descris de un martor ocular: „Nu apucaseră să tragă nici două duble și grăjdarii se și terminaseră: ajunseseră toți la spital.” Concluzia o trage Grușevschi: „Regizorul trebuie să fie specialist, la fel machiorul, actorul, costumierul și așa mai departe, iar acrobatul, ca să devină util filmului, trebuie să devină cascador.”

Cascadorii filmului românesc 1965–1989

Decisivă se dovedește implicarea mult urgisitului Sergiu Nicolaescu. La primul său film, Dacii (1967) el decide că vrea secvențe de luptă realizate profesionist. Rupând cu diletantismul în mare vogă pe atunci, pune bazele meseriei de cascador în România. „Castingul” strânge laolaltă treizeci de foști rugbiști ai uzinei Grivița Roșie, instruiți de asistentul universitar de la Institutul de Educație Fizică, Lucian Purdea. Un amănunt de coloratură spune că pe la mijlocul anilor ’70, primii luptători antiteroriști ai USLA vor fi selecționați tot din această uzină.

Cea dintâi formație de „bezmetici” se scindează în curând. Câțiva ani vor activa în paralel două echipe: una condusă de Cseh Szabolcs (îndeobște cunoscut ca Soby Cseh), cu cascadori renumiți ca Tudor Stavru, Gheorghe Mazilu, Mircea Pascu, Florin Codre, Aurel Grușevschi etc. și a doua, condusă de Lucian Purdea, având componenți de valoare ca Liviu Iordachi sau frații Șaramet. Componența echpelor e supusă permutărilor, aglutinărilor, în timp ce lucrează la filme precum cele din seria Haiducilor, Columna (1968), Tinerețe fără bătrânețe (1969). Hotărâtoare pentru progresul meseriei sunt coproducțiile, prin contactul și schimbul de experiență cu cascadori străini: Șapte băieți și o ștrengăriță (r. Bernard Borderie, 1966), Bătălia pentru Roma (r. Robert Siodmak, 1967) sau filmele din seria ecranizărilor după Fenimore Cooper.

Baletul pe sârmă

O nouă implicare a lui Sergiu Nicolaescu va decide soarta acestei profesii în România. Ca regizor la Mihai Viteazul,  canalizează o parte din bugetul filmului pentru un curs de cascadori susținut de Soby Cseh. Încă din 1969 sunt selecționați un număr de peste 60 de aspiranți la statutul de profesionist al riscului. După șase luni de antrenamente dure numărul absolvenților e de 30. Ei vor forma nucleul de bază al cascadorilor români. Opțiunea regizorului are și un alt efect: trage pe linie moartă echipa condusă de Lucian Purdea, care dispare la scurt timp.

Cascadorii filmului românesc 1965–1989

Cursul de cascadorie dă prilej, pentru întâia oară, unei abordări profesioniste a meseriei. Cascadorii învață cum să-și asigure propria integritate fizică în executarea cascadelor – atú capital, care permite cascadorului să reia acțiunea pe durata numărului de duble solicitat de regizor; deprind cum să rezolve problemele generate de complexitatea scenelor pe care trebuie să le filmeze. Echipa are în sfârșit și  răgazul pentru abordarea teoretică a diferitelor cascade. Pe lângă practică își face locul și teoria, de multe ori la cel mai înalt nivel didactic și academic – vezi materialul teoretic autorat de Soby Cseh Simțul complex al inerției în condiții de echilibru deranjat.

Câștigul pentru filmul românesc este imens. El se relevă din comparația între producțiile dinainte și cele de după introducerea cascadorilor în ecuația cinematografiei autohtone. Se deschide calea pentru polivalența cascadorului român, care poate executa și scene de luptă cu sabia, și căderi de la înălțime, luptă cu arme de foc, dar performează și acțiuni dinamice în scene de bătălie. El se pricepe și la cascade cu mașini (se exersează o tehnică îndelung predată la academiile americane de poliție – celebra oprire din urmărire), la cascade cu foc (extrem de periculoase) etc.

Dintr-un repertoriu aleatoriu am putea aminti secvențele din Colierul de turcoaze (1985) sau Lacrima cerului (1989) – culmi ale cascadoriei acrobatice în care excela Soby Cseh; sau, în același registru, cascadele din Nemuritorii (1974). Schimbând genul, alte apogeuri profesionale apar în scenele de bătălie din Noi, cei din linia întâi (1987), pereche în arc peste timp cu alte ipostaze, de la 1877 (Pentru patrie, 1977). Omoloagele lor sunt alte secvențe de bătălie, de data asta medievală, în Mihai Viteazul (1971) sau Vaslui 1475 (1975). Dar putem să ne oprim și la Cădere, ca realitate imponderabilă – în Pintea (1976) sau scene extrem de periculoase – cascade cu focul, în Cuibul salamandrelor (1977) sau cascade auto (Cu mâinile curate, 1972).

Cascadorii filmului românesc 1965–1989

Sunt performanțe care-și cer prețul, exprimat în accidentări, uzură fizică și morală. Relegați oarecum la periferia cinematografiei, cu un statut nesigur, de liber-profesioniști ultraspecializați pe o nișă greu valorificabilă în alte domenii, mereu la cheremul toanelor de sus sau de jos, cascadorii mai trebuiau să înfrunte și imprevizibilul unei cinematografii scumpă la tărâțe. Una din ultimele însemnări ale lui Grușevschi privește o filmare extrem de periculoasă, cu foc, la care cascadorii au fost dotați cu „nimic, nimic, nimic”. „Sînt destul de obișnuit ca atunci cînd ceri la o filmare 300 de cutii de amortizare să ți se aducă numai 200, să ceri două camioane de nisip și să ți se aducă numai unul, să ceri cinci fîșii de burete și să-ți aducă trei, dar încă nu mi s-a întâmplat să nu-mi aducă nimic-nimic, nici măcar ace de siguranță. Dacă acum sînt destul de nepăsător cînd mă gîndesc, atunci mă durea stomacul de revoltă și obidă.”

Tectonic

În seara lui 4 Martie 1977 sudul țării e devastat de un cutremur puternic. Apogeul ravagiilor se înregistrează în București. O decizie exotică vrea ca micul detașament al cascadorilor de la Buftea să fie implicați în acțiunile de salvare. Se miza, probabil, pe faptul că aveau antrenamentul psihic pentru a înfrunta riscul și a suporta șocul descoperirilor care vor urma, ca și coordonarea și organizarea pentru a scăpa de capcanele dărâmăturilor. În curând devin o prezență cotidiană a operațiunilor de salvare. „Oriunde se impune o intervenție mai specială (…) numaidecît se cere prin radio: „Un cascador la Continental”… „Un cascador la Nestor”! (Mihai Stoian, 21h.22′ Seism, 1977, p. 171). Reportajele fixează faptele unor Nicolae Iordache, oamenii salvați de la moarte de Mircea Pascu, Tudor Stavru, Aurel Popescu. Mai puțin popularizate sunt întâmplări precum cea trăită de Aurel Grușevschi, Gheorghe Iosif și Ion Albu: ore în șir sparg patru planșee de beton, de sub care răsunau boncănituri. Ajung la victimă, doar pentru a descoperi că între timp murise…

Cascadorii filmului românesc 1965–1989

În 12 martie, la mai mult de o săptămână de la cutremur, spre seară, cascadorul Tudor Stavru e din nou solicitat la ruinele fostului bloc Nestor. În timpul acțiunii o grindă cedează, proiectându-l pe cascador în exteriorul clădirii. Urmează o cădere de la etajul 8 care nu-i mai dă nici o șansă. Tudor Stavru este unul dintre salvatorii morți în timpul operațiunilor de salvare.

Band of brothers

În zilele tulburi ale lui Decembrie 1989 Sergiu Nicolaescu (a cărui implicare în evenimente nu a fost încă pe deplin elucidată) îi înarmează pe cascadori, folosindu-i ca pe o gardă pretoriană. Nu e de crezut că, în haosul evenimentelor, acțiunile lor să fi alterat substanțial desfășurarea generală a istoriei. E doar un alt episod ciudat în viața unei bresle de ciudați.

După 1990 se prăbușesc mai toate industriile locale, fabrica cinematografică de la Buftea nefăcând excepție. Cascadorii devin pe încetul privați de profesie, reconvertiți la alte activități, cu sporadice colaborări la coproducțiile care se realizează în România. Rămân uniți de nostalgia unor clipe și de aventurile trăite împreună, ca vechi camarazi ai unei armate care a încetat demult să existe…