A mai trecut o ediție din Transilvania International Film Festival. O ediție mușcată de criză, chiar dacă urmele de dinți nu s-au văzut clar, că doar nu era un film cu vampirul național. Nu de patimile economice ne plângem noi, spectatorii, ci de faptul că festivalului are un sfârșit. Și, ca la toate lucrurile bune, acesta are nerușinarea să vină prea repede.
Îmi va lipsi, preț de un an, atmosfera febrilă, agitația, așteptarea încordată, fuga de la un film la altul, istericalele de fată bătrână ale unora, vedetismele altora, bref, tot ce subsumează acronimul TIFF. Plus voluntarele, care tind să devină tot mai frumoase și tot mai tinere, de la un an la altul, semn că magia cinematografului nu le cruță nici pe ele. Așa, ca în Tinerețe fără bătrânețe, remake pentru telefonul mobil, sau ca în paradoxul gemenilor lui Einstein. De parcă TIFF le-ar îmbarca pe toate într-o călătorie hiper-luminică. Sau poate că totul are o explicație mult mai terestră: s-a dat un consemn în sensul trendului de mai sus, din partea managementului. Oricum, fără această coloană vertebrală nesalarizată – corpul de voluntari – mustăria TIFF s-ar înăcri cu totul, ceea ce nu dorim nici măcar dușmanilor festivalului. Care în acest an au fost mai mulți ca niciodată.
Vreme rea și spoturi fade
La bilanțul negativ trecem spoturile festivalului, cele mai slabe realizări din toate edițiile, niște candidate la Zmeura de Aur transilvană, dacă ar fi inventată. Banalitate, lipsă de viață, bref, acel ceva inefabil care însoțește orice producție de Nou Val Românesc. Ultimul spot, cu lecția de gastronomie românească predată pe autostradă, ar merge la Paprika TV, ca intro pentru emisiunea Ciorba zilei. Ce păcat că show-ul nu există, dar asta n-ar fi o piedică: ce nu s-ar face pentru Cristi Puiu?
Vremea a ținut neapărat să joace un rol complex, de negativ capricios. Cu un sadism demn de Haneke, ne-a purtat ba prin călduri toride, ba prin temperaturi pre-iernatice, alternate la intervale neregulate, dar scurte. Slabele speranțe de soare erau prompt urmate de ploi, care mai torențiale, care mai mocănești. Așa că un excelent repertoriu pregătit pentru proiecția din Piața Unirii a intrat la apă. Sau a fugit sub acoperișul Casei de Cultură a Studenților, ceea ce nu-i același lucru. Amanții pasageri (Los Amantes Pasajeros, 2013) ai lui Almodovar a provocat ridicări de sprâncene, opiniile se diferențiază între câți privitori au fost, motiv pentru a vedea filmul cu prima ocazie. În larg (The Deep, r. Baltasar Kormakur, 2012), Samsara (2012) – excelent prilej pentru ecranul mare și lat, creat de autorul Barakăi (r. Ron Fricke), un bun film american – Prince Avalanche (2013, r. David Gordon Greene), Nu (No, r. Pablo Larrain, 2012) – o producție simpatică pe tema PR contra dictator, Goana după gheață (Chasing Ice, r. Jeff Orlowski, 2012), sau Vagabond la Nairobi (Nairobi Half Life, r. David Gitonga, 2012) – o tonică întâlnire cu filmul african, toate au avut de învins frigul și ploaia aspră. Singurul care a beneficiat de o seară caldă, ca-n vremurile bune, a fost Kon Tiki (r. Joachim Ronning, 2012) povestea spusă cu sobrietate norvegiană despre Thor Heyerdahl și celebra lui expediție din 1947.
Parcurgând casetele tehnice ale filmelor de mai sus, merită să ne oprim la un fenomen care devine regulă: tot mai multe filme nu mai au o identitate națională precisă, două, trei, ba chiar patru țări, sau entități ale acestora, contribuind la rezultatul final. Coproducția se extinde, ca mod de a supraviețui cinematografic, ca răspuns la criză dar și cale a viitorului, pe măsură ce încruntarea granițelor cedează locul coabitării.
Poziția 36
Tot criză înseamnă proiecțiile mai mult decât repetate cu Poziția copilului (r. Peter Netzer, 2013), film lăudabil, însă aici investit cu misiunea evidentă să astupe găurile din programare. Filmele mute s-au înmulțit cu 400% anul ăsta, trei dintre ele au fost vintage. Și ciudat mai acționează trecerea timpului- un cadru arhitectonic romantic precum Bonțida, efecte de lumină și ambientul pot transforma o caricatură gen Manasse (r. Jean Mihail, 1926) într-un spectacol multimedia gustat de public. Aceeași soartă a avut-o Pământ (Earth, r. Aleksandr Dovjenko, 1930) – un film mult mai pernicios decât ar lăsa să se înțeleagă atmosfera prietenoasă de festival. În sfârșit, tot în zona fuziunii dintre filmul vechi și muzica nouă s-ar situa și Hoțul din Bagdad (The Thief of Bagdad, r. Raoul Walsh, 1924), cu Douglas Fairbanks Sr. în rolul principal.
Documentarele au evoluat de la conformism (Stoichkov, r. Borislav Kolev, 2012 – în general documentarele fotbaliste tind spre plictiseala supremă, cu excepția suporterilor, care înghit orice) la șoc și groază (Actul de a ucide / The Act of Killing, r. Joshua Oppenheimer, 2012). Undeva între extreme, Ritmuri din Balcani (Balkan Melodie, 2012, Stefan Schwietert) reface metodic și cu tact peisajul muzicii tradiționale din România și Bulgaria, fără să ne scutească de râsete și emoții, în vreme ce În căutarea lui Sugar Man (Searching for Sugar Man, r. Malik Bendjelloul, 2012) ar merita o distribuție în rețeaua oficială, ca să-l vadă și alții, nu doar publicul privilegiat al TIFF-ului.
La capitolul dude ar trebui să trecem două, de anvergură. Una ar fi soporificul 36 (Nawapol Thamrongrattanaritt, 2012) pornit de la premise interesante, pe care filmul reușește să le compromită cu succes, până în pragul nihilismului laxativ. Îți trebuie totuși talent ca să-l treci pe spectator prin toate caznele plictiselii și zădărniciei, să-i dai senzația veșniciei ucigătoare, într-o peliculă care durează cu puțin peste o oră. Cât despre Băiatul care mânca hrană pentru păsări (Boy Eating the Bird’s Food, r. Ektoras Lygizos, 2012), filmul trebuia să ne înfățișeze decăderea biologică a ființei umane prinsă în capcana crizei economice. Teza e generoasă, dar cade în tezism de la primele cadre. Totul servit în tușe stridente, cu degete și problematică vârâte în ochi, pentru a înțelege, pateticul frate bun cu anodinul și confuzia planurilor narative. Prea multe pentru a convinge.
Masterclass
Dintre curiozități merită semnalat filmul Condamnat la viață (r. Bogdan Dreyer, 2013). Culmea revalorizării: nuvela marelui mahăr al cinematografiei comuniste – foarte bun scenarist, dealtfel – Titus Popovici, servește ca bază de pornire pentru un remake al nemuritorului opus realizat de Sergiu Nicolaescu, Atunci i-am condamnat pe toți la moarte (1971). Nu știu dacă distribuția i-ar fi răsucit în mormânt de invidie pe cei doi amintiți mai sus – e vorba, totuși, de Gerard Depardieu și Harvey Keitel! Dar în mod cert, filmul dă apă la moară partizanilor credinței în inutilitatea remake-urilor – e greu să combați mitul lui Amza Pellea și un înaintaș filmic întâmplător fără greșeală.
La același capitol freak ar trebui amintit Trains of thoughts (r. Timo Novotny, 2012) pentru că pleacă de la un filon explorat cu decenii în urmă de Sergiu Huzum, în al său Metropoem (1970). Ar merita aducerea acelui film în festival, spre comparație, mai ales că se înscria la capitolul producții experimentale.
Concertele n-au dezamăgit prin ele însele, chiar dacă seara de blues acustic a lui Ilie Stepan a avut nemeritat de puțini spectatori. În schimb a venit public la muzica maramureșeană a grupului Iza, chiar dacă nu o sală arhiplină, fiindcă spectatorul român se blegește pe vreme de criză. Tot în contul muzicii trecem masterclass-ul susținut de cei mai titrați compozitori români de muzică de film: Adrian Enescu și Vasile Șirli. Evenimentul se clasează între cele mai interesante din toate edițiile de până acum, și reprezintă o pierdere pentru cei care l-au ratat.
Celuloidul, vara
Heaven’s Gate s-a „bucurat” de un titlu tradus facil, Tărâmul făgăduinței. Cu sau fără acesta, proiecția versiunii restaurate ne permite să apreciem rezultatul urmărit de Cimino: o epopee cinematografică (la propriu și la figurat) cu o vizualitate în care detectăm influența câte unui Dovjenko, ceea ce nu-i deloc rău. Chiar și ritmul povestirii e tributar școlii sovietice, curge maiestuos, cu o lentoare considerată neamericană la difuzare. Acum un an, o versiune similară, cea mai apropiată de un director‘s cut, a fost proiectată, în prezența regizorului și a actriței Isabelle Hupert, în fața a 5000 de spectatori. Era la Festivalul Lumière de la Lyon. Aici, la Cluj, privitorii au umplut cam o cincime din capacitatea sălii. Unii, nemaisuportând lungimile, au plecat. Cei rămași am avut parte de o realizare echilibrată, cu actorie excelentă în multe cazuri și o coloană sonoră discretă, inserată acolo unde trebuia.
Dintre filmele recente, Și eu (Me too, 2012) al regizorului Aleksei Balabanov mi-a dat senzația de overrated, poate în compensație la indiferența care a însoțit Fochistul, o peliculă mult mai bună. Balabanov nu e Tarkovski, nici Koncealovski, nici Klimov. Se situează după ei, fiind un regizor care și-a făcut filmele după chipul și asemănarea lui. Subestimat a fost Al cincilea anotimp (The Fifth Season, r. Peter Brosens, Jessica Woodworth, 2012), o excelentă producție de artă, fie și milenaristă. Totul, de la poveste la modul narațiunii, joc actoricesc și imagine, ca să nu mai vorbim de sunet, converg spre o producție excelentă, demnă de secțiunea apocaliptică a ediției. Blancanieves (Snow White, r. Pablo Berger, 2012) ne-a arătat că se poate face film diferit de cinematograful insipid pe care-l prizează juriile de festival, azi. În sfârșit, Corabia lui Tezeu (Ship of Theseus, r. Anand Gandhi, 2012) s-a dovedit un laureat meritat, într-un palmares surprinzător de echilibrat și la obiect.
În concluzie, criza n-a reușit să diminueze calitatea festivalului, și cea mai bună dovadă e mulțimea de filme și evenimente care ți-au scăpat, și care ar fi meritat, cu toate, măcar o vizionare. Dar trebuiau câteva zeci de perechi suplimentare de ochi, plus o ubicuitate inaccesibilă muritorilor. Să nu fim superstițioși: după ediția de criză din anul 2013, ne așteaptă (sperăm) o altă ediție, la anul. A treisprezecea…