A crezut întru totul în victoria clasei muncitoreşti asupra tiranilor, după care i s-a făcut urât de realismul socialist, a spus poveşti despre pisici, vrăbiuţe şi alte animale, a fost cronicarul unei iubiri a florilor de gheaţă precum şi a unei balade desenate în tuş. A fost premiat la festivaluri, numele său fiind cunoscut în toată lumea – deşi totul a început cu o simplă pereche de pantaloni albaştri de pânză.

Pantalonii, cârtiţa şi protecţia mediului
Am amintit deja când am vorbit despre cozonacul cu mac, cât de mult îi displăcea lui Miler stilul şi genul poveştilor moralizatoare caracteristice desenelor animate din epoca realismului socialist, iar un exemplu foarte elocvent în acest sens este naşterea Cârtiţei. La mijlocul anilor 50, studioul a primit o solicitare nouă: „Iniţial urma să turnăm un film despre o cămaşă din pânză. Eu am înţeles ideea, am încercat chiar să mă pregătesc, însă nicicum nu-mi era pe plac, deoarece nu conţinea altceva decât utilaje. – îşi aminteşte mai târziu într-un interviu regizorul. – Şi mi-am spus atunci că trebuie să mă gândesc la o poveste interesantă, la un basm despre un erou care să ne prezinte prelucrarea pânzei de la începuturi până la ultimele faze ale producţiei. Mă tot gândeam la personajul narator, însă nu voiam să imit eroii Disney. Multă vreme numai la asta mă puteam gândi. La un moment dat, eram în pădure, şi când am ieşit de acolo, am zărit pe câmp un muşunoi de cârtiţă. Ajuns acasă, am luat volumul lui Brehm, să văd cum arată, şi nu mi-a plăcut deloc. Aşa că am început să desenez eu cârtiţa, şi în măsura în care o desenam, o mai stilizam şi o mai adaptam pentru film.” Rezultatul prezentat în 1957 este figura binecunoscută a unui pui de cârtiţă cu năsuc roşu, ochişori veseli, durduliu şi în mare nevoie de pantaloni, căci îi trebuie buzunare unde să-şi ţină comorile mărunte. Prietenul său, şoricelul nu ştie de unde ar putea face rost puiul de cârtiţă de o pereche de pantaloni, iar Cârtița începe deja să se-ntristeze, când inului i se face milă de el şi îl învaţă cum să aibă grijă de plante, când să recolteze, cum să prelucreze inul, iar la sfârşit, cu ajutorul tuturor animalelor de pe câmp, puiul de cârtiţă poate să se îmbrace într-o foarte frumoasă şalopetă albastră, care are două buzunare încăpătoare.

Pantalonii cârtiţei a câştigat Leul de Argint la Veneţia (1957), fiind distins şi la Montevideo (1958), fanii puiului de cârtiţă având şansa să-l revadă de încă 48 de ori în cursul anilor care au urmat (ultimul film cu Cârtiţa fiind turnat în 2002).
Cu excepţia primului episod, nici unul din seria desenelor animate cu Cârtiţa nu conţin text vorbit, numai bolboroseli şi ceva mormăieli – inserate ici-colo câte un ahoj! – căci Miler voia ca lucrarea sa să fie înţeleasă de toţi copii, din absolut toate colţisoarele lumii. Pentru testări, a apelat la proprii copii, cele două fetiţe ale sale ajutând şi la înregistrarea sonoră în calitate de „actori de dublaj”. Miler a înregistrat cum au râs, cum au reacţionat la surprize, spunându-se că odată a certat-o pe fiica sa mai mare fără nici un motiv, iar ea, neînţelegând motivul, a izbucnit în plâns – din acest motiv sună atât de real şi plânsul Cârtiţei.
Seria Cârtiţa (Krtek) are la bază ideea că – de cele mai multe ori în mod iresponsabil – oamenii aruncă tot felul de obiecte faine, care ar mai putea servi la ceva; aşa cum şi copiilor le place cel mai mult să se joace cu obiecte reale, tot aşa şi Cârtiţei îi plac cel mai mult aceste lucruri. El trăieşte undeva la marginea oraşului, muşunoiul său apărând câteodată într-un parc lângă zgârie-nori şi mijloace de transport, iar alteori pe câmp sau în poieni. Acestea sunt locuri unde umblă foarte mulţi oameni, care lasă în urma lor tot felul de chestii: chibrite, acadele, vopsele, resturi după carneval (adică panglici, măşti de faţă şi alte obiecte misterioase); un băieţel distruge maşinuţa sa iar roţile zboară în toate părţile, oricum, în pădure se mai găsesc şi telefoane aruncate, radiouri sau un ceas cu cuc. Desigur, Cârtiţa nu are nici cea mai vagă idee, la ce bun se folosesc obiectele necunoscute, şi astfel încearcă să-şi fabrice leagăn sau maşinuţă din chibrite, încearcă să construiască din ele o măsuţă cu scăunele până descoperă din întâmplare adevăratul lor scop. Câteva dintre lucrurile făcute de el sunt într-adevăr formidabile (de pildă, despre covorul vechi aflăm că poate să zboare), metroul îl duce până la mare, iar robotul face în locul lui munca grea a săpatului – acesta din urmă fiind o muncă foarte obositoare, în caz că nu ştiam….

Din multe puncte de vedere, Cârtiţa seamănă cu Cipi, acel pitic uriaş din povestea lui Sándor Fodor: compactează cântecul păsării pe un disc, „pune la loc” steaua verde, este atent la tot ce se întâmplă în pădure sau cu cei care îi sunt aproape. El îi ajută pe animăluţele care au necazuri (vezi povestea oului pierdut, a răţuştelor care trebuie salvate de vulpe, sau a iepuraşului rătăcit), dar nu-i lasă în voia sorţii nici pe cei care cu numai câteva minute mai devreme îl tachinau, acum însă au probleme (vezi muştele prinse pe acadea, câinele care se spărgea în figuri printre resturile de carneval sau ciuperca care „făcea mizerie”, dar acum şi-a pierdut pălăria).
În lumea lui Miler, pericolul îl reprezintă vulpele sau omul. El îi îndeamnă pe copii să fie creativi, ajunge să ne gândim la modul în care animăluţele scapă de vulpe (căci numai un copil poate să deseneze iepuri cu dungi de tigru, bufniţă cu careuri şi pădure cu nişte copaci atât de coloraţi, de ar speria orice vulpe, punându-l imediat pe fugă). În schimb, omul este omniprezent, face mizerie, distruge şi pune în primejdie lumea animalelor – aici Miler nu se abţine de la critica civilizaţiei moderne.

Filmuleţele din seria celor cu Cârtiţa niciodată nu sunt mai lungi de o jumătate de oră, ceea ce înseamnă că autorul îşi cunoaşte perfect publicul, el fiind conştient de faptul că în contextul potrivit – prin prisma experienţei proprii a copiilor şi incorporând în desenele animate impresiile care provin din interacţiunea cu mediul lor înconjurător – orice lucru se poate explica chiar şi celor mai mici, de pildă ce anumite este cărbunele. Adepţii îmbrobodelii cu povestea cu barza nu ar permite nici astăzi vizionarea episodului Cârtiţa şi mămica de către copii de la grădiniţă, care povesteşte despre naştere într-o formă simplă, sinceră şi întru totul lipsită de pruderii (acest episod, de altfel a primit premiul publicului la festivalul filmelor pentru copii de la Zlín în 2001). Însă, dacă este suficient de clară, şi mai are şi un pic de umor, până şi cei mai mici vor înţelege istoria civilizaţiei umane şi pot să afle cum arată acel tărâm îndepărtat, pe care noi îl numim deşert.
Cârtiţa este dedicat trup şi suflet protecţiei mediului. La mijlocul anilor 70, el ne spune că un brad artificial este aproape mai bun decât un brad adevărat (căci coţofanele nu vor putea să-l fure, iar atmosfera de crăciun poate s-o transmită la fel de bina ca bradul real); în schimb o pădure distrusă cu buldozere imense (pentru a face loc construcţiei unui oraş) şi reconstruită din plastic nu va fi niciodată la fel pentru animăluţele care trăiau în pădure. Din cauza zgomotului uman care se aude de la radio, animalele mai mici se mută din pădure, iar cârtiţa – turist amator – va ajunge frânt de oboseală încercând să se odihnească la sfârşit de săptămână.
Cârtiţa, cu năsucul lui roşu, este asemenea copiilor: curiozitatea şi inventivitatea sa nu cunoaşte limite, sunt cazuri în care se împotmoleşte şi cazuri când îşi vede foarte hotărât de treabă. De multe ori imită adulţii, până nu va realiza că nu tot ce fac ei este în regulă. Aceste desene animate te învaţă într-o manieră simpatică că nu e voie să te pierzi de lpărinţi, nici măcar dacă esţti ispitit de un fluture, iar din ultimul epizod – cam lipsit de viaţă – aflăm că trebuie să te uiţi jur-împrejur înainte să traversezi strada, altfel va fi mare necaz.

Muzica are un rol deosebit de important în cadrul seriei: în primul rând constituie un fundal care redă starea de spirit a personajelor – de obicei muzica este veselă la fel ca eroul principal, dar poate fi şi fioroasă şi plină de tensiune atunci când Cârtiţa sau micii săi prieteni au necazuri; în al doilea rând, muzica are şi caracter de diegeză: în jurul Cârtiţei se aude cântecul păsărilor şi al greierilor, în plus, ascultă cu plăcere şi gramofonul sau radioul.
Căţeluşul şi greieraşul
Muzica este tema de bază pentru o altă serie de desene animate, realizată mai târziu de Miler. În perioada 1978–79 şi-a ales un alt micuţ animal să joace rolul principal în desenele sale: Greieraşul (Cvrček), cel care la un moment dat, l-a delectat şi pe Cârtiţă cu cântecul său de vioară. Cele şapte episoade ale seriei sunt adresate copiilor mai mari, însă eroul principal este asemenea Cârtiţei: simpatic, deştept, descurcăreţ şi inventiv. În plus, la rândul său are şi el o afinitate pentru protecţia mediului, ajunge să ne gândim aici la lupta sa împotriva maşinii cu aburi care împroaşcă funingine. Toată lumea ştie că greieraşul are o vioară şi că el cântă foarte frumos – de multe ori, seria povesteşte despre puterea muzicii: îi adoarme pe copii (sau pe puiuţii de animale), invită pe toţi şi pe toate la dans – ne amintim de cuţitul care dansând taie şi eliberează micii prizoneriei ai pânzei de păianjen? –, dar până şi contrabasul se încinge în dans ascultând muzica greieraşului. Muzica aduce bucurii atât pentru cei care o ascultă, cât şi pentru cei care o fac să sune, de aceea contrabasistul pripit trebuie să înveţe cum să cânte frumos la instrumentul său. Şi, de altfel, copiii să meargă frumos la şcoală şi să nu chiulească, altfel se termină cu lacrimi – se mai transmite subtil un îndemnn moralizator spre sfârşit.

Personajele secundare ale seriei sunt în mare parte cei pe care i-am cunoscut în seria Cârtiţa: păsări, şoricelul, ariciul, ceea ce diferă este însă caracterul lor. De pildă, ariciul aproape că se transformă într-un erou negativ, atunci când îşi transportă para uriaşă cu maşina sa care poluează, fără să-i pese că va distruge totul în jurul său, devenind la final parodia oamenilor mari care-şi meşteresc la maşină.
Nici această serie de desene animate nu are mai mult text vorbit decât seria Cârtiţa, şi aici există şi aici un leitmotiv muzical superb, care prinde şi pe care îl putem auzi în toate episoadele. A treia serie de desene animate a lui Zdeněk Miler (a doua în ordina cronologică, căci a fost turnată în 1960), cel dedicat căţeluşului curios (Štěňátko) cuprinde în schimb atât naraţiune cât şi dialoguri, chiar dacă nu într-o măsură prea mare. (De altfel, şi căţeluşul a apărut pentru un moment într-un episod al seriei cu puiul de cârtiţă, şi anume în episodul Cârtiţa şi oul).

Personajul principal al acestei serii este un căţeluş cu pete, conceput în stilul desenelor simple, curios faţă de absolut tot ce se întâmplă în jurul lui – este ca un copilaş încă neîndemănatic, care porneşte şi descoperă lucruri –, îndrăgit întocmai pentru această trăsătură de micii spectatori. În cursul seriei întâlnim câteodată gaguri şi momente umoroase gen Disney – să ne gândim numai cum reuşeşte să greşească tot timpul unul dintre şoriceii care dau târcoale stupurilor, sau la albinuţa prinsă sub faguri – însă aventurile căţeluşului sunt întotdeauna reprezentate cu măiestria vizuală caracteristică lui Miler. Despre orice subiect ar povesti publicului său (de obicei preşcolari), toate episoadele seriei sunt bine-gândite, ludice, simpatice şi distractive.
Tot ceea ce nu este film
În 2006 Václav Klaus a recunoscut opera cinematografică şi cel de autor de desene animate a lui Miler prin acordarea unor distincţii înalte de stat. Preşedintele ceh a mărturisit următoarele: „nu neg că îmi plac mai mult iepuraşii care sar din pălărie decât goana lui Tom după Jerry, şi nici că-mi place mai mult gingăşia Cârtiţei decât grosolănia familiei Simpson”.

Cârtiţa nu doar că a adus faima şi recunoaşterea pentru creatorul său, dar i-a asigurat şi siguranţa financiară. În plus, majoritatea desenelor animate au apărut şi sub formă de carte, la fel cum au apărut şi mai multe cărticele didactice drept „adaptări” ale filmelor lui Miler, cu ilustraţii care ne conectau din nou cu figurile binecunoscute ale animăluţelor din film. Aproape 50 de cărţi ilustrate de Miler au fost traduse în alte limbi. Ultimul volum din seria Cârtiţa a apărut în 2004, la doi ani după ultimul episod din seria desenelor animate.
Mulţumită gamei foarte largi de produse merchandise, şi veniturile încasate au crescut. Un producător de jucătorii din Brno a realizat o variantă de figurine pluş a galeriei de personaje din seria desenelor animate cu Cârtiţa, profitul lor din vânzarea acestor figurine ridicându-se la 1,5 milioane de dolari în 2015. Franciza Krtek a adus venituri de mai multe milioane de dolari anual atât pentru creator, cât şi pentru firmele implicate în distribuţie.
Miler niciodată nu a vândut drepturile de autor, spunând că acest lucru ar fi egal pentru el cu sinuciderea: în opinia lui Cârtiţa era propriul său alterego, ajuns la perfecţiunea inaccesibilă în viaţa reală. Chiar dacă în 2002, împreună cu creatorul său, şi Cârtiţaşi-a luat rămas bun de la spectatori şi s-a pensionat, zece ani mai târziu a avut şansa pentru o ultimă aventură. Nu e ceva de neconceput ca astronauţii să ia jucării cu ei în spaţiu – desigur, strict în scopul efectuării de experimente – însă figura de pluş a puiului de cârtiţă ceh a fost singura jucărie care a părăsit Terra. Miler era încă în viaţă, a putut să prindă aventura alteregoului său din 2011 şi s-a întâlnit şi cu astronautul Andrew Feusteul (a cărui soţie se trage, de altfel, din rădăcini cehe). Feustel a declarat că speră ca generaţiile tinere să fie inspiraţi de pilda îndrăgitului personaj de film, şi să-şi dea seama că visele lor pot fi transformate în realitate.
