În autobiografia colonelului Thomas Edward Lawrence se găsesc multe lacune. Dacă viaţa lui ar fi fost ecranizată de către un regizor diletant, cu certitudine s-ar fi realizat un film panoramic, pastelat, cuprins de patos, un fel de Pe aripile vântului levantin. Presimţind atmosfera modernistă a epocii David Lean a creat un erou hollywoodian în totalitate nou, rezultând şapte premii Oscar.
În filmele istorice faptul istoric este cel care apare în mod autentic. Cadrul dramaturgic al evenimentelor istorice în cele mai multe cazuri reprezintă o misiune aproape imposibilă pentru scenarişti şi regizori. În acest caz autorul este incapabil să manevreze la graniţa dintre evenimentul concret, mit istoric şi fantezie. Pe de altă parte cu cât ne îndepărtăm în timp, cu atât eroii devin mai mitologici. În filmele americane ale anilor ’50 epopeea biblică era în floare. În ea, eroul e intangibil şi se identifică cu însuşi Dumnezeu (Cecil B. De Mille: Cele zece porunci, 1956.) sau în cealaltă situaţie cu femeia lui (vezi: William Wyler: Ben Hur, 1959). Până în anii 1960 motivul antichităţii a intrat într-un declin. Epoca Beatles şi atmosfera generată de războiul din Vietnam a dus la apariţia pe peliculă a unei noi generaţii de eroi epopeici, din moment ce epopeea era arma cea mai la îndemână împotriva invaziei televiziunii. Cu ocazia ceremoniei de decernare a premiilor Oscar din 1962 s-au distins două tipuri de filme monumentale.
Prima categorie era reprezentată prin filme de război fără eroi cum ar fi de exemplu: Ziua cea mai lungă (r. Ken Annakin, Berhard Wicki, Andrew Marton) – ulterior retuşat. Al doilea tip îl constituia filmul exotic de aventură: Lawrence of Arabia. Chiar şi la acesta din urmă, autenticitatea evenimentelor istorice era tratată într-un mod foarte liber.
Participant de marcă la revolta arabă din 1916, colonelul T. E. Lawrence a preferat să lupte mai degrabă alături de prinţul Feisal decât alături de prietenul lui, Ali. Nu vom diseca aici evenimentele istorice care constituie materia primă a filmului, lăsând aceasta în seama documentarelor. Însă din perspectiva istoriei cinematografului găsim câteva aspecte deosebit de interesante. Intriganta povestea – legendă ţâşnită din Orientul Apropiat (om alb în haine arabe) ajunsese extrem de populară (şi) din cauza accidentului mortal al colonelului, survenit într-un moment total neaşteptat. Lovell Thomas realizase deja în 1919 un film documentar despre evenimentele răscoalei cu titlul: With Allenby in Palestine and Lawrence in Arabia (1919). În anii ’30 Alexander Korda intenţiona să regizeze un film pe baza acestui subiect. După el, în anii ’50, ecranizarea acestui material a devenit şi visul regizorului englez David Lean. Iar în 1957 după răsunătorul succes al filmului Podul de pe râul Kwai au dispărut toate obstacolele din calea proiectului.
Regizorul a dorit să creeze o epopee „mai altfel”, în care accentul să cadă pe ascensiunea şi decăderea unui om obişnuit. În comparaţie cu stilul „sword and sandal” prevalent în anii ’50, s-au operat o serie de schimbări. Personajul întruchipat de către actorul Peter O’Toole are vizibile accente homosexuale încă din primele secvenţe. Opţiunea îşi are motivaţia ei relativ solid întemeiată, din moment ce Lawrence însuşi admite, în memoriile sale filozofic intitulate: Cei şapte stâlpi ai înţelepciunii, că anii cei mai fericiţi i-a petrecut în compania unui bărbat. În susţinerea acestei idei sunt relevante mişcările, accentul dulceag, gesturile, constituţia fizică şi vestimentaţia personajului(îmbrăcămintea arabă de culoare albă care aproape îl transformă în mireasă) În film Ali devine aproape consoarta lui, iar la sfârşitul filmului îl jeleşte cu o smerenie cvasi-feminină. În cazul personajelor anterioare, care erau preponderent biblice, acest tip de atracţie ar fi fost de neînchipuit. Eroul creştin bazat pe puternice repere morale, era totuşi înconjurat de femei seducătoare. Epopeea deşertului le duce lipsa. În această peliculă nu găsim ochi erotici care te privesc de sub chador, şi nici măcar fete cu trup frumos cărând apă. Lawrence de Arabia este un film eminamente masculin.
Spectaculozitatea filmelor peplum era potenţată prin intermediul decorurilor impresionante şi al miracolului religios. Comparativ cu acestea filmul lui Lean s-a concentrat asupra unui alt aspect exotic: asupra deşertului în sine. Datorită acestui fapt filmul ar fi putut ajunge şi un eşec imens. Secretul faptului că nu s-a întâmplat acest lucru este următorul: spectatorului i se dă impresia că vizionează o peliculă somptuoasă, în timp ce, de fapt, timp de aproape o oră şi jumătate priveşte la două sau trei personaje care cutreieră în lung şi-n lat pustiul. Operatorul Fred A. Young a descoperit că orizontul deşertic poate fi imortalizat perfect cu ajutorul camerelor color de 70 de mm. Această descoperire i-a adus bine-meritata statuetă Oscar. Peisajul monumental care simbolizează singurătatea apasă atât asupra eroului cât şi a spectatorului.
Caracterul personificat de Lawrence este figura narcisistă, puţin androgină, în permanentă frământare. Personajului îi place să-şi privească propriul chip in oglinda apei din deşert; cu timpul cedează sub povara responsabilităţilor. Trebuie să-şi ucidă propriul camarad pe care l-a salvat anterior, după care pierde alţi doi prieteni în vâltoarea evenimentelor. În timpul prizonieratului la otomani e violat, şi luciditatea i se tulbură, ca o consecinţă. În ultima bătălie se comportă ca un posedat, deja îi împuşcă şi pe vinovaţi şi pe inocenţi. Aici nu avem de-a face cu un erou tipic anglo-saxon ci cu o figură mult mai reală, mai vie, care în deznădăjduirea lui se înrudeşte cu figura colonelului Nicholson (Alec Guinness) din filmul Podul de pe râul Kwai. Lawrence a fost primul dintre eroii filmelor epopeice care nu a încercat să modeleze istoria, ci istoria l-a modelat pe el. Acest fapt se explică şi prin cunoştinţele istorice precare ale regizorilor care nu făceau altceva decât să evidenţieze puterea unei marionete într-un context beligerant. Pentru un astfel de scop ajung cunoştinţele schematice sprijinite şi de elementele dramaturgice.
Pe baza modelului autobiografic menţionat, scenaristul Robert Bolt prelucrează tema într-un mod fericit. Păcat că nu i s-a acordat pentru această realizare premiul Oscar, pe care l-a câştigat într-un final în 1966 pentru scenariul filmului Un om pentru eternitate. În introducere ne este prezentată moartea subită a eroului surprinsă din mai multe unghiuri subiective, apoi la înmormântarea lui sunt rostite diferite opinii despre caracterul lui. Avem impresia că urmărim un reportaj artistic. În următorul moment ne întoarcem în trecut, fără indicarea datei precise. În arhitectura filmului identificăm contrapunctul: dacă în prima parte se observă o progresie ascendentă a evenimentelor care-l propulsează pe Lawrence în condiţia de legendă, în partea a doua are loc dezmembrarea acestei figuri de ceară. Motociclistul din ultima secvenţă încadrează structura filmului şi anticipează moartea eroului, al cărui chip dispare, încet, în spatele parbrizului murdar.
Identificarea genului peliculei Lawrence de Arabia nu este deloc uşoară: pe de-o parte avem aici un film care ecranizează primul război mondial, prezentând, un aspect periferic al conflictului. Pe de altă parte este o epopee care prin marile lupte şi decorul arhaic întregeşte frazele muzicale pompoase ale lui Maurice Jarre. Datorită faptului că filmul abordează evenimente petrecute în deşert, pe un teritoriu colonizat, în care se regăsesc foarte mulţi călăreţi, trenuri distruse, răfuieli, lupte şi peisaje montane lipsite de vegetaţie – privit prin prisma americană – poate fi considerat chiar un western. În cadrul ambalajului decorativ al spectrului de gen, există şi un alt factor de risc, aceasta fiind rolul actorilor. Cei doi actori principali apar de nicăieri. De exemplu Peter O’Toole, care până atunci avusese doar roluri secundare în filme de serie B, se regăseşte brusc pe lista candidaţilor la Oscar. La fel şi Omar Shariff, în rolul lui Ali, catapultat din studiourile egiptene direct în lumea filmelor americane. Astfel că marile staruri ale vremii rămân în plan secundar. În filmele regizate de Lean revin figuri emblematice precum Alec Guinness (prinţul Feisal), Anthony Quinn (Auda abu Tayi) cu chipul său robust, sau Jack Hawkins, cunoscut din filmul Ben-Hur, care joacă memorabil şi aici. În ciuda acestui fapt, din cele şapte premii Oscar, această producţie a obţinut recunoaşterea mai ales a aspectelor tehnice. Cu toate că Sam Spiegel (producător – cel mai bun film) şi David Lean (cel mai bun regizor) obţin la rândul lor Oscarul, membrii academiei au considerat că interpretarea lui Gregory Peck (To Kill a Mockingbird) şi al lui Ed Begley (Dulcea pasăre a tinereţii) au fost mai reuşite, astfel încât în cazul filmului Lawrence de Arabia recunoaştere a primit doar filmarea, montajul, muzica, sunetul şi decorul.
Pe lângă criticile favorabile primite, filmul a cucerit şi publicul, investiţia de 15 milioane aducând un profit frumos. După moartea lui Sam Spiegel drepturile filmului au ajuns în mâinile regizorului Robert A. Harris, care în 1988, în urma colectării copiilor aflate în diferite ţări a lansat o versiune restaurată. Pelicula a fost completată cu şaisprezece scene noi, timpul de proiectare al filmului prelungindu-se la 216 minute. S-a realizat chiar şi un film care poate fi considerat continuarea originalului, având în rolul principal pe Ralph Fiennes, care s-a concentrat pe tratatele de pace de la Versailles (Om periculos: Lawrence după Arabia, r. Christopher Menaul,1999).
Lawrence de Arabiaeste un film marcant în istoria genului de filme epopeice. În contrast cu filmele biblice, pelicula a stimulat regizorii să adopte teme proaspete şi noi reprezentări de eroi. Această linie a fost urmată mai târziu de panoramele istorice ale lui Doctor Jivago (1965) şi Cast of Giant Shadow (r. Melville Shavelson, 1965), şi şirul peliculelor-cult despre al doilea război mondial: Un pod prea îndepărtat (r. Richard Attenborough, 1977), Tora!, Tora!, Tora! (r. Richard Fleischer, Kinji Fukasaku, 1970), sau Duzina de ticăloşi (Robert Aldrich, 1967).
Pelicula lui Lean este o creaţie care merită să fie vizionată şi azi, astfel că nu e de mirare apariţia în filmele fantasy contemporane a mai multor elemente din această capodoperă.
