Din istoria studiourilor de filme austriece


În autointerpretarea culturală austriacă arta filmului a fost multă vreme lăsată la o parte în favoarea muzicii, a teatrului sau chiar al artelor plastice. Faptul că filmul austriac a devenit în timp un personaj puternic al scenei filmografice din Europa se datorează introducerii subvenţiilor pentru filme în anii 1980. Dar pe ce baze s-a construit oare această structură relativ tânără şi ce sisteme de producţie s-au perindat în industria filmului austriac în secolul al 20-lea?



Istoria filmului austriac poate fi caracterizată de nenumărate întreruperi ale continuității. Această lipsă a continuității este și mai evidentă în istoria de producție a filmului austriac. Acest lucru se datorează faptului că, deși anumite teme, genuri și anumiți creatori au fost în permanență prezenți în producția de filme din Austria, structurile care produceau filmele se întrerupeau în mod regulat, aproape în fiecare deceniu. Studiourile – atât companiile cât și atelierele – au avut parte de schimbări majore în ceea ce privește proprietarii,  scala și modul de abordare a lucrurilor, iar necunoașterea acestora face dificilă înțelegerea dezvoltării și a tendințelor filmului austriac.

La fel ca în toată lumea, istoria filmului în Austria a pornit tot cu ajutorul cameramanilor francezi și cu hegemonia companiilor de filme franceze. Deși cunoaștem producții austriece din primele decenii ale secolului al 20-lea, prima companie de producție autohtonă, menționată și de istoria filmului este Primul Producător de Filme Austriac care se leagă de numele cuplului de producător și regizor Anton și Luise Kolm. La un an de la înființarea din 1910 compania a funcționat deja sub denumirea de Primul Producător de Filme Autro-Ungar, aducându-ne aminte că Viena – centrul etern al producției de filme austriece – în acel moment capitala unui imperiu multicultural cu 50 de milioane de locuitori, va atrage în următorul deceniu pe toți cei care doresc să se afirme cu ajutorul filmului. Astfel ajunge în metropola de pe malul Dunării celălalt antreprenor remarcabil în industria filmului, latifundiarul ceh, contele Alexander (Sascha) Kolowrat-Krakowsky. Firma lui, Sascha-Film, în 1912 s-a mutat  din Pfaumberg (Přimda) în Viena unde devine cel mai important competitor al soților Kolm care își desfășurau activitatea sub denumirea de Wiener Kunstfilm. În timp ce marca Kunstfilmului va fi filmul dramatic, „filmul literar”, Sascha va prefera filmul de divertisment și dramaturgia de tip operetă – cu succes. Așa cum scria Francesco Bono, istoricul de film: „În Austria filmul a preluat locul operetei, […] Acesta poate fi motivul pentru care filmul austriac nu a reușit să se facă recunoscut ca o formă legitimă a culturii o perioadă destul de lungă de timp.”1

A mai existat un al treilea atelier, mai puțin cunoscut și mai puțin important din punctul de vedere al istoriei filmului austriac, dar totuși remarcabil, care în ceea ce privește vechimea, le depășește pe cele menționate anterior. Compania Saturn, înființată în 1906 și care se declara „Prima și cea mai veche fabrică de filme din Austro-Ungaria”, a avut o carieră pe cât de scurtă pe atât de strălucitoare. În micul studio din mansardă (Fasangasse, sectorul 3 al Vienei) al companiei se produceau „filme extrem de picante” care nu aveau nimic pornografic dar în comparație cu alte producții frivole prezentau fără perdea frumusețea corpului feminin (nimfe ce făceau baie sau statui de marmură ce prindeau viață) publicului. Aceste „filme din Viena”, a căror autenticitate a fost garantată de steaua, sigla Saturn, ce apărea în imagini, erau la mare căutare prin toată Europa. Povestea de succes al studioului a fost curmată de autorități: compania a fost desființată în 1910, iar filmele au ajuns în mâna unor colecționari privați. Datorită acestui fapt s-au putut păstra în număr destul de mare (31 de titluri din cele 54 cunoscute) în comparație cu marea majoritate a tezaurului de filme mute.2

Cele mai influente companii ai anilor 1910 au fost cele două menționate anterior: Wiener Kunstfilm și Sascha-Film. Adevăratul lor moment prielnic și a întregii producții de filme al Austriei a fost adus de Primul Război Mondial. Importul filmelor engleze, franceze și italiene, până atunci lideri de piață, a fost interzis, astfel s-a creat conjunctura potrivită pentru ca producția autohtonă să ia avânt. În anii de vârf de după război (1921–22) s-au făcut 60–70 de lungmetraje, numărul producătorilor era mai mare de 50, iar mai mulți dintre aceștia dețineau ateliere destul de bine-dotate.3 Primul studio construit expres pentru producția de filme a aparținut companiei cu capital puternic Sascha-Film: a fost construit în 1916 în Sievering (sectorul 19 al Vienei). Scheletul de hangar adus din Düsseldorf a fost acoperit cu sticlă, iar construcția a devenit în curând un veritabil orășel de filme. Celălalt atelier a fost deschis în 1923 de Vita-Film, moștenitorul Wiener Kunstfilm-ului, în cartierul Rosenhugelen, cartierul bogat la Vienei. „La acea vreme atelierul Vita din Rosenhugelen a fost cel mai modern complex din Austria – scria Walter Fritz citând o relatare din epocă – »[…] în hala uriașă a atelierului ce avea lățimea de 24 m, lungimea de 90 m și înălțimea de 70 m au construit o piscină de aceeași dimensiuni, adâncă de 3 m, potrivită pentru filmările pe și sub apă, evitând astfel călătoriile costisitoare. Cele 260 de lămpi și cele 60 de reflectoare uriașe care lăsau impresia de lumină a zilei erau asigurate cu energie electrică de la generatorul studioului care în 1000 PS genera și 4800 de amperi, asigurând astfel neîntreruperea activității… Dar nu numai în interiorul studioului a fost totul subordonat filmărilor, deoarece pe lotul de 25 000 mp se găsește și o scenă în aer liber de 8000 mp, cu o parte rotativă de un diametru de 25 m, cu ajutorul căruia decorul exterior putea fi mutat în funcție de poziția soarelui.”4

Schimbarea de scară a studiourilor austriece și a tehnologiei a fost motivată de apariția unor superproducții destinate pieței internaționale cum a fost pelicula Sodom und Ghomorra (1922) care a avut unul dintre cele mai spectaculoase decoruri din toate timpurile. Pelicula, care a fost filmată în Laaer Bergen (sectorul 10 al Vienei) cu mai multe mii de figuranți, a fost regizată de Michael Curtiz, care împreună cu numeroși alți compatrioți ai săi a activat deja (sau chiar atunci) în Viena. Producătorul filmului, Sascha Kolowrat, cu ocazia unei vizite în America a fost influențat de pelicula lui Griffith, Intoleranța, și s-a hotărât să introducă genul filmelor monumentale și acasă la el. A urmat o serie întreagă de producții spectaculoase de la diferiți producători, în care se prezentau adesea teme biblice – de exemplu povestea lui Samson și Dalila din 1922,în regia lui Alexander Korda (filmat în studioul din Rosenhügel, care era încă în construcție), sau povestea exodului din Egipt în Die Sklavenkönigin (1924) în regia lui Michael Curtiz. S-au realizat de asemenea adaptările spectaculoase, cu costume de epocă, a mai multor opere literare și a mai multor piese de teatru, începând cu Prinț și cerșetor în regia lui Korda, Die junge Medardus de Curtiz și Der Rosenkavalier (Robert Wiene).

Însă epoca producțiilor de anvergură hollywoodiană a apus în curând, odată ce piața austriacă s-a redeschis în fața filmelor americane. Marile studiouri americane au îngreunat situația producătorilor austrieci nu numai prin oferta bogată de filme ci și prin angajarea celor mai buni profesioniști; pe lângă acest aspect producătorii austrieci au resimțit din ce în ce mai mult și influența puternică a industriei de filme din Germania (cauzată de limba comună). A început declinul vertiginos al producătorilor austrieci. Studioul Vita-Film a declarat faliment în 1924, iar studioul Sascha – Film a pierdut terenul în 1927 odată cu moartea contelui Kolowrat și cu trecerea la filme cu sonor. La momentul respectiv majoritatea antreprenorilor dispăruse deja, astfel încât complexul de studiouri părea supradimensionat. Soluția putea fi oferită de contractele de închiriere din străinătate. Studioul legendar din Rosenhügel, care în mijlocul anilor 1920 a servit cu succes ca loc de filmare a mai multor producții – au regizat aici și Germain Dulac, Jacques Fayder și Max Linder – a devenit pustiu pentru o perioadă de timp. Trecerea la filmul cu sonor s-a reușit de noul proprietar, compania Sascha (de acum Tobbis – Sascha) care s-a pus pe picioare cu ajutorul capitalului german, la începutul anilor 1930. Contractele de închiriere pe care s-a axat mai târziu studioul, au fost asigurate de nivelul înalt de tehnologie, dar trebuie menționat că competitivitatea studiourilor austriece a fost redusă (și în acea vreme) de faptul că în țările vecine, de exemplu în Ungaria, se putea filma la niște prețuri mult mai avantajoase, în principal din cauza nivelului de salarii mai scăzut.5

Odată cu trecerea la filmele cu sonor filmul austriac a suferit o schimbare radicală, și nu numai pentru că producătorii se schimbaseră semnificativ (mai mult de jumătate din producătorii de filme cu sonor s-au înființat între 1934 și 19366). Cu ajutorul sunetului filmul austriac și-a regăsit de fapt componentele cheie, la care până atunci putea doar să facă aluzie, și anume muzicalitatea, lumea valsului și a operetei, de asemenea limba vieneză – acest dialect făcut pentru marile ecrane (inteligibil pentru toți vorbitorii de limba germană) – și astfel cabaretul vienez. Etalonul filmului cu sonor a devenit filmul de operetă, Maskerade (Bal mascat) din 1934 al lui Willi Forst (filmat la Rosenhügel), film care a transportat publicul dornic de distracție în mediul imaginar al „epocii de aur”. Acest fel de-a fi vienez imaginar s-a dovedit a fi foarte căutat pe piață și s-a dovedit foarte ignorant în ceea ce privește schimbările sociale amenințătoare, din această cauză a devenit atât de important pentru propaganda nazistă de mai târziu.

Curățarea etnică a filmului austriac a început încă din 1935 cu acordul Asociației Antreprenorilor de Film din Austria. A început înlăturarea producătorilor declarați evrei, ceea ce a dus la un nou val de emigrări în cadrul breslei. Producătorii ce nu voiau să se alinieze, au fost șantajați de sistem cu interzicerea distribuirii filmelor lor pe piața din Germania, sau cu blocarea taxelor de închiriere din Germania, ca în cazul lui Oskar Pilzer, conducătorul studioului Sascha – Tobis. Pilzer a fost nevoit să părăsească țara după ce a fost forțat să renunțe la funcție și i s-a confiscat averea. Mai târziu, în 1938, pe ruinele studioului Sascha a fost înființat studioul imperial Wien-Film, care a devenit un pilon important și profitabil în producția de filme nemțești. Până la finele războiului au fost produse aproximativ 50 de filme în studiourile din Rosenhügel și Sievering, toate cu titluri cu subînțeles ca Operette, Wir bitten zum Tanz, sau Schrammeln, care în spiritul nazist „în voioșie e puterea” au instrumentalizat muzica și culoarea locala vieneză. Aceleași povești, aceleași locuri, ba mai mult, câteodată aceleași fețe apar din nou în aceste piese joviale și atent lucrate ca în filmele austriece produse cu un deceniu în urmă sau chiar în cele produse mai târziu; acest anacronism bizar până în ziua de azi prezintă cu efect amintirea acelei stări schizofrenice care le-a dat naștere.

Odată cu sfârșitul războiului și destinul studioului Wien – Film a luat o întorsătură. Armata Roșie eliberatoare a fost interesată de producția de filme din Austria, în primul rând de tot ceea ce putea fi luat din studiouri, în schimb americanii erau în principal interesați de piața de filmare, au încercată să-și asigure acea parte. În Viena împărțită pe zone, o situație pe care o putem imagina cu ajutorul unui film britanic de Carol Reed Al treilea om, și industria filmului a fost împărțită: studioul Rosenhügel a aparținut zonei sovietice, cel din Sievering a ajuns sub influență americană, iar Schönbrunn (unde a fost filmat pe vremuri pelicula Der Rosenkavalier) sub influență britanică.7 Producția a început cel mai repede în Sievering și a luat-o din nou în direcția genurilor de divertisment ce aveau menirea să facă publicul să uite de prezent. Studioul sovietic Wien-Film am Rosenhügel, pe lângă filmele din contractele de închiriere, a ieșit pe piață cu o producție proprie abia în 1950: în pelicula colorată și socialistă Das Kind der Donau  Rökk Marika a avut rolul principal. Studioul roșu, unde până la contractul statal s-au făcut și piese memorabile, reprezintă încă un capitol interesant, un fel de incluziune, a istoriei filmului austriac, deoarece nu una dintre producțiile sale a ajuns mai repede în Berlinul de Est, decât în zonele de vest.

În 1955, odată cu recâștigarea suveranității țării, Wien-Film a ajuns în proprietatea statului, apoi în paralel cu răspândirea televiziunii, a intrat în proprietatea ORF, televiziunea de stat austriacă. În următoarele două decenii profilul producției de filme a fost caracterizat de filmele de Heimat și din epoca monarhiei (în special serialul Sissi) cu scopul de a reclădi imaginea țării și de a revigora turismul și de producțiile comerciale (filme de operetă, comedii, filme polițiste și erotice), ceea ce a făcut un contrast extraordinar de dramatic cu noul val ce era în plină desfășurare în toată Europa. În lipsa susținerii centrale, energii noi, creative nu și-au putut croi drum în producția de filme, astfel ambițiile producătorilor își găseau forma doar în limitele oficiale. Acest lucru în schimb a dus la o bogată cultură de filme underground: de la Peter Kubelka, la Valie Export, de la Kurt Kren la Peter Weibel, mulți producători au început să experimenteze cu mediul filmului. Creativitatea lor, care a transpus în film și energiile subversive ale acționismului și a celorlalte arte, încetul cu încetul a început să fie vizibilă și pe plan internațional, odată ce cultura festivalurilor a început să prindă puteri și în anii 1970 și 1980 și-a făcut drum și în filmele narative. Dar a fost deja prea târziu, resursele producției de filme austriece se terminaseră, publicul care frecventa cinematografele s-a împuținat, revistele de specialitate dăduseră faliment. Un autor de specialitate britanic la sfârșitul anilor 1960 a caracterizat situația astfel: „Anul trecut am raportat că «producția de filme din Austria și cinematograful austriac sunt într-o criză». În ceea ce privește anul 1968: criza s-a terminat, pacientul a decedat… Producția de filme autohtone practic a dispărut. Filmul austriac a atins punctul zero, ceea ce dă însă speranța unui început nou.”8

Cadrul instituțional pentru noul început a fost creat prin introducerea în 1980 a subvenției de la stat pentru producția de filme, o reformă destul de întârziată în comparație cu restul Europei. Atunci au apărut pe scenă personajele industriei filmului de azi – conform unui studiu din 2003, doar 12,5% din producătorii de filme activi au apărut înainte de 1980.9 Atelierele de film care au luat naștere în urma primului val (Allegro Film, Dor Film, Epo Film, Lotus Film, Wega Film) sunt și azi personaje marcante ale pieței – la ei au fost produse filmele de succes ale anilor 1990, dar de ei se leagă și mulți producători de seamă (Michael Haneke sau Wolfgang Murnberger de Dor Film). Din anii 2000 a apărut și noua generație de producători (Coop99, Golden Girls, NGF, Ulrich Seidl Film, Amour Fou, stb.). În mod caracteristic, aceste companii au legătură cu un producător sau un grup de producători, care dorind să-și păstreze independența de producător au pus bazele propriilor companii. Cum spune Jessica Hausner, membru al Coop99: „Cu toții am fost studenți la academia de filme, am lucrat deja pe vremea aceea împreună. Cu timpul am învățat cum funcționează industria, și că aparatura de stat din Austria cere foarte multe compromisuri. Noi am vrut să rămânem liberi.”10 Din această dorință de libertate s-au născut multe ateliere cu profil puternic, care s-au adaptat cu dibăcie temelor contemporane și trendurilor internaționale, și în mod mult mai conștient lasă loc de desfășurare pentru producătorii feminini atât de importanți pentru filmul austriac. Două generații de studiouri și resortul lor de mișcare, această logică de „număr de spectatori versus festivaluri” dă o dinamică interesantă filmului austriac contemporan, care se poate dezvolta cu avânt datorită sistemului de subvenții pe mai mulți piloni deja consolidat. Subvenționarea sectorului de filme – incluzând tot bugetul pentru producție, distribuire și pentru toată aparatura instituțională – depășește 73 de milioane de euro pe an.11 Unul dintre cele mai influente personaje ale industriei filmului rămâne în continuare televiziunea de stat, care conform „înțelegerii film/televiziune” subvenționează toate producțiile mai mari, ceea ce duce frecvent la discutarea influenței sale prea mari, dar în același timp asigură bazele solide pentru producția de filme.

Între timp vremea studiourilor mari și vechi a trecut. Studioul Rosenhügel s-a menținut cel mai mult. La începutul anilor 1990 s-a pus problema că pe locul lui să se construiască un centru comercial, dar atunci a scăpat. A fost renovat și a deservit industria filmului încă 25 de ani; aici s-a filmat și pelicula lui Michael Haneke, Pianista, care în 2001 dintr-odată a readus filmul austriac pe harta mondială a filmului artistic. Cu câțiva ani în urmă s-a readus în discuție problema reciclării terenului și în ciuda protestelor, în 2013 ORF s-a hotărât să-l vândă: pe Rosenhügel urma să se construiască un cartier rezidențial, o grădiniță și magazine.12 Deși oficiul de protecție a monumentelor istorice a declarat studioul construit în anii 1920 un monument istoric, până la urmă a rămas o singură hală în picioare, studioul de sincronizare construit pe vremea Wien-Film, care poate oferi spațiu pentru niște înregistrări deosebite.13 În ciuda acestor schimbări, Austria rămâne un loc de filmări excepțional, deoarece în afara studiourilor are și niște „exterioare” de pe urma cărora va putea beneficia mult. Prater, Stephansdom și Grinzig au fost multă vreme sursă de inspirație, apoi factori limitatori, apoi baubau-ul și din noi inspirația filmului austriac, în care mai nou călăresc eroi ai Vestului Sălbatic (Calea întunecată) și izvorăsc ghețari de sânge (Blutgletscher / The Station). Filmul austriac are patruzeci și ceva de ani, este stabil, dar capabil de schimbări – mai nou se îndreaptă spre genurile mai spectaculoase –, și acest lucru îl face mai atrăgător.


1 Bono, Francesco: Bemerkungen zur österreichischen Filmwirtschaft und Produktion zur Zeit des Stummfilms. In. Francesco Bono – Paolo Caneppele – Günter Krenn (eds.): Elektrische Schatten. Beiträge zur Österreichischen Stummfilmgeschichte.Wien: Verlag Filmarchiv Austria, 1999. pp. 47-75. p. 58. (în traducere proprie – B. Zs.)

2 Michael Achenbach – Thoman Ballhausen – Nikolaus Wostry (eds.): Saturn. Wiener Filmerotik 1906–1910.Wien: Verlag Filmarchiv Austria, 2009.

3  Bono, p. 66.

4 Komödie, Nr. 49. 1. 12. (1923) pp. 8., idézem Walter Fritz nyomán: Fritz, Walter: Kino is Österreich 1896–1930. Der Stummfilm.Wien: Österreichischer Bundesverlag, 1981. pp. 117–118.

5 Armin Loacker spune despre anul 1973 că salariile din Ungaria erau cam jumătate din cele din Austria. Cheltuielile de laborator au fost mai mici cu 25%, iar cele cu decorurile chiar și cu 65–70%. Vezi Loacker, Armin: Anschluß im ¾-Takt. Filmproduktion und Filmpolitik in Österreich 1930–1938.Trier: WVT, 1999.pp. 130.

6 Loacker, p. 93.

7 Prucha, Martin: Agfacolor und Kalter Krieg. Die Geschichte der Wien-Film am Rosenhügel 1946–1955. In. Ruth Beckermann—Christa Blüminger (eds.): Ohne Untertitel. Fragmente einer Geschichte des österreichischen Kinos. Wien: Sonderzahl, 1996. pp. 53–79.

8 Dörfler, Goswin: Austria. Peter Cowie (ed.): International Film Guide. London: Tantivy, 1969. p. 45. Citez cf. Dassanowsky: Dassanowsky, Robert von: Austria’s 1960s Film Trauma: Notes on a Cinematic Phoenix, http://www.fipresci.org/undercurrent/issue_0306/dassanowsky_austria.htm (ultima descărcare: 2010.10.11.)

9 Barbara Langl—Karl-Gerhard Straßl—Christina Zoppel: Film Made in Austria. Finanzerung – Produktion – Verwertung. StudienVerlag, 2003. p. 95.

10 2001: „Eine intuitive Entscheidung”, Zehn Jahre coop99, ray Spezial, 2011. pp. 4–10.

11 10 Jahre Filmförderung: Zahlen – Fakten – Visionen, Recherche mit Kommentar. Work-in-Progress, Stand: März 2013

12 Aici găsiți detalii și poze cu planurile aprobate: https://www.wien.gv.at/stadtentwicklung/projekte/rosenhuegel/rosenhuegel.html (ultima accesare: 2015.04.15.)

13 Enigl, Marianne: Rosenhügel-Studios: Joseph Goebbels langer Schatten. Profil, 2013.07.05., http://www.profil.at/history/rosenhuegel-studios-joseph-goebbels-schatten-361578 (ultima accesare: 2015.04.15.)