În ciuda problemelor iniţiale, fuziunea a părut a fi avantajoasă, deoarece în anul dinaintea unirii, 20th Century Pictures, aflat pe cealaltă parte a balanţei, a produs un film nominalizat la Oscar, care i-a asigurat un avantaj semnificativ după încheierea pactului pentru conducătorii care au criticat strategia de afaceri anterior utilizată.
Filmul Casa lui Rothschild (The House of Rothschild, r. Alfred L. Werker, Sidney Lanfield, 1934) prelucrează povestea înălţării triumfătoare a renumitei familii. Cu toate că producţia este în principal o poveste de succes plină de monologuri haioase, această e contrabalansată de accentul înţepător şi profilul aspru al lui Boris Karloff, iar încruntarea enervantă a lui George Arliss este de asemenea remarcabilă. Prezentarea epopeii oamenilor de bani mitici este relevantă nu numai din motivul nominalizării academice. Mai importantă faţă de nominalizarea la Oscar este inovaţia tehnică, care i-a asigurat muncii lui Werker o poziţie modestă, dar durabilă printre creaţiile cinematografice epocale. Aceasta constă în metoda nouă Technicolor, aplicată în cadrul ultimei scene, care a făcut accesibilă pentru cineaştii aproape întregul spectru al culorilor. Din punctul de vedere al unirii acest aspect nu poate fi neglijat, deoarece Fox Film Corporation a fost renumit datorită atitudinii creative experimentale, un partener de afaceri asemănător promiţând o relaţie simbiotică extrem de rentabilă.
Stele căzătoare
20th Century Fox a ţinut la sine foarte puţini actori pe o perioadă lungă de timp, calea firmei a fost presărată mai mult de stele căzătoare, care după câţiva ani de strălucire au dispărut în obscuritatea uitării. În urma fuziunii, conducerea trebuia să se confrunte cu un fapt trist: s-au epuizat starurile. Actorul cel mai important al studioului, cu un simţ al umorului tipic american, Will Rogers a fost victima unui accident aviatic, iar popularitatea lui Janet Gaynor a scăzut până pe la mijlocul anilor ’30. Fabrica de staruri al lui Fox însă nu putea să se închidă, recrutarea imediată fiind indispensabilă. După despărţirea de la Spencer Tracy din cauza problemelor sale legate de alcool, preferaţii firmei au devenit fosta patinatoare Sonja Henie, cântăreaţa Alice Faye şi principala mândrie a studioului, Shirley Temple. În acest fel, chiar dacă studioul a prezentat în fiecare an întreaga paletă a genurilor, cele mai rentabile producţii au provenit din rândul musicalurilor şi melodramelor.
Filmele au fost realizate la 20th Century Fox pe banda rulantă, cu toate că reţetele obişnuite ale genului au fost colorate des de talentul particular al actorilor. Cel mai evident exemplu al acestui fapt este starul patinator Sonja Henie, care după trei ani de campionat olimpic şi-a fructificat talentul şi în cadrul mai multor filme. Creaţiile în care a jucat frumuseţea nordică îmbrăcată în fustă scurtă au avut un succes atât de remarcabil, încât în cea de-a doua jumătate a deceniului, studioul a lansat o întreagă serie de filme romantice de patinaj. Fie că a fost un star aclamat în Madison Square Garden (One in a Million, r. Sidney Lanfield, 1936) sau un simplu instructor de schi în Elveţia (Thin Ice, r. Sidney Lanfield, 1937), mişcarea gingaşă a blondei cu faţa de păpuşă şi relaţiile sale amoroase au atras mii de spectatori în cinematografe. Alice Fay a ameţit masele cu vocea ei, subiectele proaste ale unui număr mare de filme rămânând neobservate de către admiratori. Cu toate că Fay a venit din lumea barurilor în domeniul filmului, cariera sa din Hollywood s-a concentrat la Broadway, mai precis la decorul acestuia, construit în studioul 20th Century Fox. Povestea de succes a cântăreţei care se mişca printre regizorii care doreau să fie convinşi, scriitorii forţaţi să moară de foame şi invidioşii răufăcători a devenit de fiecare dată renumită, şi chiar dacă renumele său s-a diminuat până la mijlocul anilor patruzeci, ocupă şi azi un loc important în rândul starurilor studioului.
Cel mai renumit star copil al filmului american până în ziua de azi este Shirley Temple care şi-a început cariera la Fox Film, rămânând în companie şi după fuziune. Creaţiile în care a jucat actriţa celebră datorită păpuşilor, pletelor aurii fascinante, zâmbetului graţios şi vocii extraordinare, au stat la vârful listelor de încasări pe o perioadă de patru ani după 1935, domnişoara Temple devenind găina care făcea ouă de aur studioului. Deoarece calitatea sa de actriţă nu s-a concentrat în jurul unei singure aptitudini ca cea a colegelor sale anterior menţionate, rolurile sale au fost de asemenea variate. S-a descurcat la fel de bine în dramele familiale dulci-acrişori – The Little Colonel, r. David Butler, 1935; Curly Top, r. Irving Cummings, 1935 –, ca şi în filmele de aventură care operau cu mai puţină încărcătură comică (Susannah of the Mounties, r. Walter Lang, William A. Seiter, 1939). Cu toate acestea, nici Temple nu a putut scăpa de destinul tuturor copiilor actori: vârsta pubertăţii a oprit zborul fetiţei.
Evident, Zanuck a fost pe fază şi acum. Chiar la începutul noului deceniu a contractat-o pe Betty Grable la studio, aceasta sărind în locul lui Alice Fay în producţia Down Argentine Way (r. Irving Cummings, 1940), care a transformat-o într-un superstar şi i-a asigurat companiei poziţia de câştigător, pe când Zanuck şi-a îndeplinit datoriile patriotice în cel de-al doilea Război Mondial. După Theda Bara, Grable i-a dăruit studioului un nou ideal de femeie, o poză a sa din 1943 dând naştere idealul fetei pin-up, totemul femeii atrăgătoare de pe afişele de pe pereţii camerelor şi de pe masa materialelor publicitare. Cel mai renumit şi rentabil film al său a fost Mother Wore Tights (r. Walter Lang, 1947) din 1947, în care, împreună cu Dan Dailey, au jucat rolul unui cuplu de declamatori. Performanţa muzicală a filmului a fost recunoscută pe mai multe nivele: You do a devenit un adevărat şlagăr, iar directorul muzical Anthony Newmann a primit un premiu Oscar pentru munca sa din film.
Riscurile locului de muncă
După schimbarea majoră din componenţa firmei, prin care grecul Spyros Skouras a devenit conducătorul studioului (Zanuck şi-a păstrat poziţia), şi profilul lui 20th Century Fox s-a transformat un pic. Pe lângă musicalurile reuşite mai multe planuri de filme cu o intonaţie serioasă au avut şansa de a se realiza. Creaţia lui Elia Kazan, premiată de mai multe ori, cu titlul Pe cuvânt de onoare (Gentleman’s Agreement, r. Elia Kazan,1947) se învârte în jurul problemei antisemitismului, iar filmul său intitulat Vinovat cu orice preţ (Boomerang!, r. Elia Kazan,1947) are ca temă dovedirea nevinovăţiei unui bărbat acuzat de ucidere în serie. Datorită răspândirii temelor mai serioase s-a născut şi filmul biografic despre viaţa preşedintelui Woodrow Wilson (Wilson, r. Henry King, 1944), însă creatorii documentarului realizat despre Alaska (Alaska, 1947) şi-au temporizat foarte bine lucrarea. Cuplul Zanuck–Skouras a acordat mare atenţie adaptărilor, transformând în filme creaţiile unor scriitori renumiţi ca W. Somerset Maugham şi Ben Ames Williams. Desigur, tipurile noi de filme noi au cerut staruri noi, o dramă dintr-o sală de tratative sau o crimă politică nu putea fi popularizată cu actorii obişnuiţi: actorii ca Gregory Peck şi Mark Stevens au „spart” ecranele cinematografelor Fox.
Nici 20th Century Fox nu a amortizat niciodată pierderea datorată răspândirii televiziunii. Până la un moment dat a reuşit să-şi păstreze reţeaua vastă de cinematografe, însă în 1953 a fost nevoit să renunţe la teatrele sale de film. Demn de renumele studioului, conducerea a apelat la dezvoltarea tehnică, la trucuri surprinzătoare pentru înlăturarea situaţiei de urgenţă. După ce maşina cu tubul catodic a putut fi detronată doar prin intensificarea spectaculozităţii, lui Skouras a devenit clar că mişcarea trebuie făcută spre intensificarea experienţei vizuale. Cinerama care a lucrat pe acea vreme cu trei camere şi trei proiectoare a fost deja răspândită, astfel echipa şi-a propus întrecerea tehnologiei 3D cu ochelari. Skouras a exploatat imediat posibilitatea apărută, luând chiar un credit ipotecar asupra studioului, pentru a putea pune mâna pe invenţia francezului Henri Chrétien pentru compania sa. Bazată pe metoda de proiecţie anamorfică CinemaScope, care a asigurat publicului senzaţia 3D fără utilizarea ochelarilor speciali, a fost o senzaţie uriaşă, prezentarea noii tehnologii fiind realizată prin drama The Robe (r. Henry Koster, 1953), care a fost suficient de patetică pentru ca teatralitatea să-i crească efectul.
Marşul triumfal a devenit de asemenea dimensiuni, încât Fox a enunţat că începând din acel moment fiecare film va fi realizat de studio cu utilizarea acelei tehnici. Compania nu a monopolizat invenţia, a asigurat acces gratuit pentru aproape toate studiourile mari, în curând şi MGM, Warner, Universal şi Columbia producând propriile filme CinemaScope. După consolidarea financiară, 20th Century Fox a realizat o nouă fuziune: colaborând cu Robert Lippert au înfiinţat Regal Pictures, care a extins noua metodă tehnologică şi pentru filmele B.
Blestemul creării starurilor
Strategia lui William Fox de creare a starurilor s-a răzbunat pe creator la sfârşitul anilor cincizeci. Mai întâi Zanuck a suferit pierderi enorme în urma relaţiei sale cu actriţa Bella Darvi, efectul răspândindu-se mai apoi pe toată afacerea. Adaptarea Cleopatra având ca personaj principal pe Joan Collins a fost primul eşec. Condus de o idee iresponsabilă, producătorul Walter Wanger i-a promis lui Elizabeth Taylor un milion de dolari pentru întruchiparea caracterului divei din antichitate. Cheltuielile însă au crescut, iar veniturile au fost cu mult sub aşteptări. Something’s Got to Give (r. George Cukor, 1962), realizat cu colaborarea ironicei Marilyn Monroe a fost o adevărată catastrofă datorită aerelor starului decăzut, moartea sa bruscă făcând imposibilă continuarea producerii.
Problemele i-au întors pe Zanuck şi pe Skouras unul împotriva celuilalt. Skouras a intrat în panică fiind nevoit să vadă regresul companiei care odată se bucura de un succes enorm, şi a început să-l grăbească pe Zanuck în lansarea filmului monumental despre cel de-al doilea Război Mondial, Ziua cea mai lungă (The Longest Day, r. Ken Annakin, 1962). Acest plan de film fiind cel mai de inimă proiect al lui Zanuck, acesta, supărat pe colegul său, l-a declarat incapabil de conducerea companiei, şi l-a numit în locul lui pe fiul lui Zanuck, păstrându-şi o poziţie latentă de preşedinte până în anul 1971.
În vederea înlăturării problemelor financiare provenite din urma proiectelor cu pierderi care au definit deceniul, au fost luate măsuri agresive de concedieri, victima acestora devenind şi Movietone Newsreel (mai înainte Fox Movietone Feature) care a rulat timp de aproape patruzeci de ani. Cu toate că firma s-a apucat de producerea filmelor ieftine – The Pleasure Seekers (r. Jean Negulesco, 1964); Dragă Brigitte (Dear Brigitte, r. Henry Koster, 1965) –, şi în acea perioadă au fost create opere clasice eterne. Această categorie din urmă a fost întărită de Zorba Grecul (Zorba the Greek, r. Mihalis Kakogiannis, 1964) sau dovada imortalităţii lui Julie Andrews, Sunetul muzicii (The Sound of Music, r. Robert Wise, 1965), care este considerat a fi cel mai reuşit musical al tuturor timpurilor.
Zanuck a mai aşteptat jocul final al producţiei muzicale de volum mare Hello, Dolly (r. Gene Kelly, 1969), după care şi-a luat rămas bun de la compania care a stat în continuare pe picioare labile, pentru ca Dennis Carothers Stanfill şi Alan Ladd, Jr. să-i poată prelua conducerea. Datorită simţului de afaceri extraordinar al perechii ambiţioase, extinzându-şi sfera de acţiune şi consolidându-şi veniturile din resurse provenite dinafara profesiei, 20th Century Fox şi-a revenit în scurt timp, întrecându-şi succesul de până atunci pe la sfârşitul anilor şaptezeci când Războiul Stelelor (Star Wars, r. George Lucas, 1977) a fost lansat.
