Căderea imperiului

Istoria studiourilor Universal 2.

Deşi seria filmelor horror produse după Dracula şi Frankenstein au reuşit temporar să scape Universal de faliment, fondatorul Carl Laemmle a pierdut conducerea studioului în 1936. Proprietarii şi directorii care se schimbau destul de des au decis să rămână la ceea ce ştiau, şi la început au făcut filme de prestigiu care păreau mai sigure, apoi după eşecul acestora au început să fabrice în masă filme de categoria B. Pe deasupra, această politică de afaceri de evitare a riscurilor a apărut chiar în perioada de declin al filmului hollywoodian clasic. 



Situaţia e schimbătoare pe frontul de vest

Pe lângă seria de succes a filmelor de groază, în prima jumătate a anilor 1930, Universal a reuşit să obţină succese cu melodrame costisitoare pentru femei şi despre „femei decăzute”, cum ar fi de exemplu cele regizate de John M. Stahl, Back Street (1932), Imitation of Life (1934), Magnificent Obsession (1935). Fiind un studiou mic, Universal nu a fost prea afectat de criza economică mondială, în schimb aceasta a avut un rol în faptul că (în ciuda popularităţii seriei filmelor de groază) situaţia economică a studioului s-a deteriorat extrem de mult datorită unor acţiuni cu bugete fabulastice ale „fiului risipitor” încât cei doi Laemmle s-au văzut nevoiţi să contracteze împrumuturi nefavorabile. Pelicula Show Boat (1936) s-a bazat pe o piesă de pe Broadway, pe care Laemmle a ecranizat-o deja în 1929, dar această versiune transformată ulterior în film sonor a fost un esec total, atât din punct de vedere financiar cât şi din punct de vedere al criticilor, dar de această dată a fost planificată o producţie mult mai grandioasă, din start film sonor, în regia lui James Whale.

James Whale: Show Boat, 1936

Pentru a putea duce la bun sfârşit proiectul, Laemmle s-a împrumutat cu 750.000 dolari de la britanicul J. Cheever Cowdin, proprietarul firmei Standard Capital Corporation specializat în „ajutorarea” firmelor în situaţii dificile, şi în acelaşi timp i-a oferit dreptul opţional de a cumpăra firma. Deoarece se aflau în incapacitate de plată, Cowdin şi-a exercitat acest drept şi în 1936 a cumpărat partea lui Laemmle din firmă, care s-a şi retras din industria filmului. Tânărul Laemmle s-a văzut şi el nevoit să-şi caute un nou loc de muncă, deoarece Cowdin i-a numit pe Robert Cochrane şi pe Charles R. Rogers ca directorii firmei numită de acum New Universal.

În ciuda încurcăturilor din timpul filmărilor Show Boat  a fost un succes răsunător, iar managementul nou a continuat producerea filmelor grandioase, dar bugetul a fost şi mai restrâns şi s-au retras şi din Europa. Pelicula My Man Godfrey (1936) cu Charles R. Rogers ca producător a fost un succes frumos, a primit 6 nominalizări la premiile Oscar şi a dus la crearea unei serii de screwball – comedies la studio. Celălalt film de mare succes şi în acelaşi timp cel mai important film al anului 1936 a fost  Three Smart Girls, care a primit şi el nominalizări la Oscar şi a făcut din Deanna Durbin, cântăreaţa canadiană în vârstă de 14 ani, primul star mainstream al studioului. Cele două musical-uri pe an au fost produse de „echipa Pasternak”, adică Joe Pasternak, producătorul de origine maghiară, care a lucrat înainte la studioul european al Universal, regizorul Henry Koster, vechi coleg al acestuia, Charles Previn, director muzical şi Joe Valentine, cameraman.

My Man Godfrey, 1936

Musical-urile Durbin datorită „producţiei autohtone” şi contractării star-ului pe termen lung au ţinut studioul departe de falminent şi erau producţii ce aducea profituri mari şi sigure, astfel, conducerea Universal şi-a permis să producă şi filme de prestigiu, pentru care împrumuta star-uri de la cei Mari. Un asemenea film a fost producţia lui Pasternak Destry Rides Again, 1939 care i-a avut în distribuţie pe Marlene Dietrich şi James Stewart. În acelaşi timp studioul făcea şi filme de categoria B şi seriale, iar în timp, au devenit din ce în ce mai eficienţi: filmele de groază ale lui Chaney Jr., seriile Flash Gordon, Sherlock Holmes şi Green Hornet au adus bani frumoşi studioului, conducerea căruia totuşi nu a fost mulţumită de profitul total.

Destry Rides Again 1939

În 1938 Cochrane şi Rogers au fost urmaţi de Cliff Work şi Nate Blumberg, care au reuşit temporar să pună studioul în picioare, iar acesta a înregistrat profituri majore în acel an, pentru prima dată în acel deceniu. În această perioadă vremea musical-urilor a trecut deja, iar cariera lui Durbin era în declin, dar a apărut un nou genre, comedia. În 1940 studioul i-a angajat pe Budd Abbott şi pe Lou Costello, care au avut succese anterior la radio, şi dou-ul comic dintr-odată a devenit cea mai importantă marcă Universal. În filmul lor de debut, One Night in the Tropics (1941) au avut doar roluri secundare, dar cel de-al doilea film al lor, Buck Privates (1941) a devenit succesul anului. Au făcut opt filme cu buget redus dar cu profit imens pentru Universal (toate l-au avut ca producător pe scenaristul John Grant), tema peliculelor de început a fost serviciul militar, dar mai târziu au trecut la parodiile de gen.

Abbott şi Costello se întâlnesc cu monstrul lui Frankenstein

Sitcom-urile Ma and Pa Kettle (care s-au inspirat din comedia de succes al Universal The Egg and I) au fost de asemenea de succes; de asemenea şi star-urile mai mici ale studioului făceau comedii, de exemplu W.C. Fields. În timpul războiului Universal a mai venit cu nişte filme de gen de succes: filmele Saboteur (1942) şi Shadow of a Doubt (1943) de Alfred Hitchcock, The Suspect (1944) de Robert Siodmak au promovat genul thriller, în timp ce Scarlet Street (1945) de Fritz Lang (care de altfel a fost prima peliculă Tehnicolor al Universal) şi The Killers (1946) de Robert Siodmak au promovat genul film noir.

Marile speranţe

În timpul războiului situaţia studioului a fost foarte bună în comparaţie cu anii precedenţi (au făcut aproape 400 de filme, deşi din bugete din ce în ce mai mici), iar în 1946 – pentru a fi mai competitivi în faţa celor Mari – Unviersal a fuzionat cu International Pictures şi au funcţionat sub denumirea Universal – International. Toate aceste lucruri au avut şi evenimente premergătoare, deoarece Universal a avut atitudine deschisă faţă de producătorii independenţi şi înainte, cel mai important colaborator extern al lor a fost Walter Wagner (şi prin intermediul lui regizorul Fritz Lang) care a primit contracte tot mai semnificative după succesul peliculei Eagle Squadron (1942). La fuzionare Blumberg, Work şi Cowdin i-au primit ca şefi de la International pe Leo Spitz, fost membru RKO, şi pe William Goetz (acesta fiind ginerele lui Louis B. Mayer de la MGM).

Logo-ul Universal – International (1964–1962), una dintre nenumăratele combinaţii ale studioului

Fuziunea a fost coordonată de J. Arthur Rank, magnatul britanic, care după modelul predecesorului său (şi cu ajutorul acestuia), Korda Sandor, a încercat să pătrundă pe piaţa americană. Rank a încercat să-şi asigure locul în Hollywood prin intermediul producătorilor independenţi, dar prima sa încercare semnificativă, compania Universal World Films (care vindea filme pentru uzul privat al celor care aveau aparate de proiecţie) fondată cu implicarea Universal şi International, nu s-a ridicat la nivelul aşteptărilor sale.

Relaţia dintre Rank şi Universal – International a adus schimbări majore. Producătorul a adus filme englezeşti în America sub pavilionul Universal, de exemplu Great Expectations (1946) de David Lean şi Hamlet (1948) de Laurence Olivier, care a câştigat şi un premiu Oscar, au fost distribuite de Universal. În ceea ce priveşte producţia proprie de filme ale studioului Universal, Rank, Spitz şi Goetz au redus numărul filmelor produse şi au renunţat complet la cel mai important articol de-al lor, filmele B, stabilind lungimea unui film la minim 70 de minute. La sfărşitul anilor 1940 Universal a produs câteva filme noir, care au devenit clasice – de exemplu Brute Force (1947) şi  The Naked City (1948), filme spectaculoase în Tehnicolor, adaptări de piese de teatru, musical-uri, comedii şi western-uri, acestea din urmă au fost produse de regizori excepţionali ca Anthony Mann, Raoul Walsh şi Don Siegel.

Jules Dassin: The Naked City, 1948

Filmele de prestigiu ale studioului Universal – International au fost de succes din punct de vedere critic, dar în timp au adus mai multe premii decât bani, astfel studioul a devenit din nou deficitar şi conducerea s-a văzut nevoită să reducă bugetul pentru producţie. Universal nu a avut noroc nici de această dată: după încercările tânărului Laemmle au sperat să intre în liga celor Mari cu filme de calitate, dar sincronizarea nu a fost bună, de această dată speranţele studioului au fost zădărnicite de aşa-numitul Decret – Paramountcare aducea în situaţie imposibilă sistemul de studiouri tradiţional şi nu a fost favorabilă nici tradiţionalelor filme A. În 1951 Universal a fost achiziţionat de Decca Records, colosul din industria muzicii, iar Goetz şi Spitz au fost schimbaţi din poziţia de preşedinte, respectiv director de Milton Rackmill şi Edward Muhl. Deoarece studioului a dat faliment de mai multe ori cu producerea filmelor de prestigiu, noua conducere şi-a concentrat atenţia din nou asupra locurilor tradiţionale ale Universal, adică cinematografelor ieftine din suburbii. După decretul Paramount din partea cinematografelor mici s-a arătat un interes crescut pentru filmele B şi exploitation, iar Universal avea expreienţă în domeniul ambelor genuri. Aşadar anii 1950 au fost deceniul filmelor ieftine, fabricate „autohton”, adică de echipe fixe de producători; conducerea a încercat să jupoaie cât mai multe piei de pe Abbott şi Costello, de pe Ma şi Pa Kettle, de pe Francis, the Talking Mule, chiar şi în genurile filmelor cu monştri şi al sf-ului paranoid au avut piese chiar remarcabile. Producătorul acestor filme de gen a fost William Alland iar regizorul a fost Jack Arnold, cele mai semnificative opere ale acestora au fost It came from Outer Space (1953) (primul film 3D al studioului) Creature from the Black Lagoon (1954) şi The Incredible Shrinking Man (1957).

Jack Arnold: The Incredible Shrinking Man, 1957

Acesta din urmă l-a avut ca producător pe Albert Zugsmith, nu pe Alland, care mai târziu a realizat pelicula Touch of Evil (1958) care a fost numită şi ultimul noir, dar a fost distribuită şi ca film B, avându-l pe Orson Welles de regizor.

Zugsmith a fost producătorul şi melodramei Written in the Wind (1953) care a fost unul dintre filmele populare, de „suflat nasul în batiste” pentru femei (şi care a avut un buget mai mare decât filmele celelalte produse de Universal în acel deceniu) ale lui Douglas Sirk; majoritatea acestor filme le-a făcut cu producătorul Ross Hunter. Unul dintre cele mai importante succese ale lui Hunter a fost comedia romantică Pillow Talk (1959), în care a apărut cel mai fidel star Universal, Rock Hudson. Dintre starurile studioului merită să-l menţionăm pe Tony Curtis care a primit rolul în filme de gen „nopţi arabe” şi James Stewart, care în tandem cu regizorul Anthony Mann a realizat western-uri de succes.

Televiziunea atacă

Deoarece din cauza producţiilor independente costisitoare, dar nu prea profitabile şi din cauza crizei generale a cinematografiei datorită răspândirii televiziunii Universal a devenit din ce în ce mai deficitar; Decca a vândut terenul Universal City la Revue Productions în 1958, care a fost franciză MCA (Music Corporation of America). În 1962 MCA a cumpărat întreaga companie Decca, împreună cu Universal. Deci, asemeni studioului Paramount, care a fost cumpărat de Gulf+Western, aşa a fost cumpărat şi Universal de către un „peşte mare” sosit din afara industriei cinematografice; astfel MCA – Universal având activitate în industria muzicii, filmului şi a televiziunii s-a transformat într-un megaconglomerat mediatic, prefigurând companiile mari care stăpânesc  Hollywoodul Nou.

Noul logo Universal, ce semnala noul proprietar

De fapt MCA a fost o agenţie ce reprezenta artişti, care a avut afaceri în industria muzicii şi a radioului, dar Les Wassermann, care a fost angajat la companie în 1935 a început rapid să deschidă porţile către industria filmului şi a acceptat să reprezinte şi staruri cinema. David Bordwell, istoric al filmului îl pomenea ca fiind un fel de eliberator al artiştilor hollywoodieni, alţii îl numea pe Wassemann regele sau papa Hollywoodului, care în calitatea lui de agent a adus la numitor comun staruri şi proiecte, de asemenea a reuşit să obţină contracte din ce în ce mai avantajoase pentru clienţii săi (printre care şi Bette Davis, Alfred Hitchcock, James Stewart, Gregory Peck, Charlton Heston). Wassermann a uşurat sarcina directorilor de studiouri, ce se aflau deja la ananghie din cauza crizei industriei datorită răspândirri televiziunii, că în loc de salar fix pentru clienţii săi a cerut procent după profiturile aduse de film. Cu inovările lui Wassermann studioul Universal a avut un avantaj chiar înainte ca el să devină monarhul absolut al acestuia. În 1950, pentru James Stewart, clientul său, a reuşit să obţină un contract ce prevedea că în schimbul renunţării la salar, acesta va obţine jumătate din profitul filmului; iar Winchester ’73 a fost un succes răsunător, ce a dus la crearea unui serial, schimbând astfel regulile jocului.

Anthony Mann: Winchester '73

„Pachetele – MCA” ce conţineau atât staruri cât şi proiecte au adus trei filme Universal de succes, Operation Petticoat, Imiationa of Life1 şi Pillow Talk toate în 1959. Departamentul Antitrust al Ministerului Justiţiei nu a privit cu ochi buni la început fuziunea MCA cu Universal, dar până la urmă în 1962 şi-au dat acordul cu privire la unire după ce MCA a renunţat la agenţia de staruri, concentrându-se doar pe producţia de filme. Wassermann era deja preşedintele MCA din 1942 şi Universal îl interesa doar pentru posibilităţile producerii de filme pentru televiziune.

Studioul a fost preocupat de posibilităţile oferite de televiziune, un mediu ce atenta la hegemonia cinematografului, încă de la sfârşitul anilor 1940. Universal a intrat în afacerea cu televiziunea în 1947, conducerea de atunci a încercat astfel să concureze cu cinematografele de premieră ale studiourilor mari şi să compenseze pierderile cauzate de eşecul producţiilor independente. În această perioadă activitatea de televiziune a studioului se limita la cele câteva reclame pe care le făcea franciza Universal World Films; în schimb în timpul conducerii lui Wassermann MCA a exploatat mult mai mult posibilităţile oferite de televiziune.

Pillow Talk

La sfârşitul anilor 1950 MCA, ce promova în acelaşi timp staruri şi proiecte şi care a achiziţionat înainte o arhivă de filme considerabilă, îşi datora 85% din profituri producţiei pentru televiziune; la vremea aceea încheiaseră deja contractul cu NBC, care practic le prelua toate producţiile. Una dintre cele mai de succes, dacă nu chiar cel mai de succes serial al MCA a fost Alfred Hitchcock Presentscăruia Universal îi datora mai târziu relaţia profesională excelentă dintre Wassermann şi Hitchcock. În ceea ce a urmat Universal nu a produs doar seriale de televiziune ci şi filme artistice, dintre care cel mai de succes a fost Fame is the Name of the Game (1966) care a servit ca pilot pentru serialul The Name of the Game. Pe deasupra, unele seriale aveau episoade lungi cât un film artistic, ajunge doar să ne gândim la serialul Columbo.

După ce decenii la rând a fost „cel mai mare Mic”, cu apariţia lui Wassermann şi al MCA împreună cu succesul proiectelor pentru televiziune, Unviersal a reuşit temporar să intre în liga „celor Mari”. Universal City nu a funcţionat niciodată cu atâta eficienţă: Wassermann a realizat aşa-numita „intergrare orizontală”, adică a produs simultan şi la aproape acelaşi nivel de calitate filme pentru televiziune şi pentru cinematograf, arătând Hollywoodului o cale de scăpare din declinul cauzat de răspândirea televiziunii.

>Alfred Hitchcock Presents” src=”/uploads/Studiouri/alfred-hitchcock-bemutatja.jpg” /><label>Alfred Hithcock Presents</label></div>
<p>În ciuda acestor aspecte, prin anii 1960, din cauza publicului din ce în ce mai tânăr, şi datorită popularităţii crescânde a televiziunii, filmele artistice ale studioului erau din ce în ce mai puţin profitabile. Din când în când scoteau câte un film de succes (de ex. <em>Spartacus</em>, 1960; <em>To Kill a Mockingbird</em>, 1962), dar practic doar Alfred Hitchcock a reuşit să producă filme ce aduceau întotdeauna profit. După ce a filmat <em>Psycho </em>(1960) la Universal a rămas pe veci loial studioului, ultimele şase filme ale sale de la <em>Birds</em> (1963) până la <em>Family</em><em>Plot</em> (1976) toate au avut succes. Spre sfârşitul anilor 1960 studioul a trecut din ce în ce mai mult la producţia filmelor pentru televiziune, dar era din ce în ce mai deficitară şi a existat posibilitatea ca să iasă definitiv de pe piaţa cinematografică sau să schimbe din nou proprietar. Wassermann a primit mai multe oferte pentru companie şi ar fi acceptat-o pe cea mai avantajoasă – dar Ministerul Justiţiei i-a stricat socotelile…</p>
			
			<div class=