1979 nu ne pare un an extraordinar din punct de vedere filmic: în ciuda lobbyului pentru filmul autohton maghiar Ungurii al lui Fábri Zoltán, Oscarul pentru cel mai bun film străin l-a luat Blier. Fábri n-a reuşit să ajungă la premiu în ciuda celei de-a doua nominalizări (prima fiind pentru The Boys From Paul Street / A Pál utcai fiúk – atunci Oscarul l-a luat Război şi pace al lui Sergei Bondarchuk). De parcă titlul filmului francez s-ar fi adresat ungurilor: Pregătiţi-vă batistele!
Copilul de actor venit de nicăieri (fiul lui Bernard Blier) a adus o surpriză de premiu Oscar, după ce filmul de dinainte, Les Valseuses (1974) a cauzat mult zgomot în Franţa cu sexualitatea prezentată într-un mod foarte direct, de aceea multor nu le-a plăcut decizia comisiei care a decernat statuia. Filmul n-a primit nicio altă nominalizare, niciun alt premiu, dar Blier a împlinit aşteptările faţă de el mai târziu pe parcursul carierei sale. A rămas unul dintre cei mai interesanţi, cei mai speciali regizori francezi până în ziua de azi, care încă regizează filme cu pauze mai mari sau mai mici.
De cum începe Pregătiţi-vă batistele! deja e „la locul său”. Din prima clipă simţim mirosul antipatic, tipic francez: se vorbeşte mult şi nu se întâmplă aproape nimic. De fapt se întâmplă: problematizarea infinit de absurdă, libertin a la francaise, deranjant de antipudică, care ne întăreşte stereotipizarea pe care o facem filmelor franceze. Şi toată lumea adaugă la asta ori un ce drăguţ ori întrebarea of, de ce-s atât de naşpa. Să nu se înşele nimeni: Blier e greu de digerat şi în propria patrie. Unii îl consideră urmaşul original al lui Buñuel, alţii sunt uluiţi pur şi simplu din cauza sexualităţii deviante înfăţişate în filmele sale. Oricum, poveştile sale sunt greu de prins şi de aceea are foarte puţini interpretatori oriunde în lume. (Re)numele (internaţional) se păstrează până în ziua de azi mai ales prin videoteci şi cinecluburi.
Povestea de la Pregătiţi-vă batistele! ar putea fi considerat chiar şi asemănătoare unui basm, dacă ar fi s-o schiţăm. Avem o „prinţesă”, care neaşteptat şi fără niciun motiv este cuprinsă de tristeţe. Se anunţă că cel care o va însenina poate s-o ia, apoi „mezinul” reuşeşte s-o facă să râdă, astfel fata rămâne cu el. Dar modul de prelucrare a poveştii iniţiale e ca o glumă proastă. Nu e nicio prinţesă, ci o fată angelică de toate zilele care nu mai vrea să zâmbească (şi nici să mănânce), Solange (Carole Laure). Soţul său, Raul (Gérard Depardieu) nu mai poate suporta asta, în disperarea sa ajunge să caute măcar un iubit pentru prinţesa sa, sau cel puţin pe cineva care să-i înveselească perechea care nu mai are acces la tărâmul fericirii, iar sacrificat este bărbatul care încearcă să-şi ia prânzul la masa alăturată. În restul filmului amândoi încearcă s-o înveselească pe femeie, dar rezultatul este un faliment complet. La un moment dat până şi vecinul ajunge să participe la acest ciudat ménage à trois (sau quatre?), aşa că după ceva vreme Solange nici nu se mai îmbracă, tricotează în pielea goală pe pat, aşteptând nemişcată ca cineva să încerce s-o „înveselească”. Bărbaţii au o presimţire neaşteptată: s-ar putea că motivul secret a bolii lui Solange să fie ceasul biologic – deci fiindcă nu poate avea copii a devenit ea obtuză şi depresivă. Se organizează o tabără pentru copii, de dragul doamnei, unde Solange observă un copil cu un IQ extraordinar, se implică într-o relaţie bizară cu puştiul genial şi se simte mult mai bine.
N-ar fi corect faţă de poveste să propunem interpretări unidimensionale, e mai corect a ne apropia de naraţiune prin suprarealism sau psihanaliză. Cel mai mare păcat al acestor bărbaţi este că o definesc pe femeie cu mult egoism drept obiectul non-obscur a doriţei, şi diagnostichează trauma ei doar sexual. De aceea creşte în femeie indiferenţa, dezgustul, nihilismul, ceea ce are rezultate pe dos decât cele vizate de ea, deoarece răceala ei îi dă un anumit şarm, o aură. Toţi bărbaţii care intră în contact cu ea ajung să devină dependenţi de ea, până şi micul geniu cunoscut în tabără îi datorează prematuritatea sexuală. După ce, trecând peste o scurtă ezitare, face dragoste cu copilul, Solange se decide să înceapă o nouă viaţă şi, tăind toate punţile cu trecutul, începe să lucreze la tatăl copilului ca şi cameristă. Chiar dacă toţi bărbaţii sunt porci, foarte puţini dintre ei sunt într-adevăr incitanţi: iar pentru ăştia puţini merită să aştepţi şi să te sacrifici.
Jocul actoricesc din film este proeminent, Blier înţelege să-şi instruiească bine actorii; personajele alese duc filmul înainte. Blier a fost cel care l-a descoperit pentru arta filmului pe Depardieu, mai târziu devine un actor-fetişde-al său, îi acordă aproape toate rolurile principale din filmele sale. Jocul lui Riton Liebman care interpretează copilul (Christian Beloeil) merită la rândul său laudă, îşi interpretează partitura deloc obişnuit cu o (pre)maturitate incredibilă, mai ales dacă luăm în considerare caracterul scandalos al acestei relaţii oedipale.
Expresia artistică a lui Blier este clasică, nu aplică planuri sau mişcări de cameră ciudate, nimic ce s-ar putea considera o noutate în limbajul filmului, mai degrabă ne surprinde jucându-se cu preconcepţiile spectatorilor precum Buñuel. Ca la maestrul său, limbajul este o capcană, pentru a ne păcăli prin soluţiile dramaturgice extraordinare şi naraţiunea neobişnuită. Probabil că el reuşeşte chiar mai mult decât Buñuel să şteargă limitele dintre vis şi realitate, în Pregătiţi-vă batistele! nu se poate spune deloc ce e vis şi ce nu, nu există soluţie, nu ştim dacă există măcar vis în film, sau acest grotesc sistem relaţional este „adevărat”. Regizorul nu are urmaşi, stilul lui Blier este particular. Chiar dacă e foarte francez (şi tocmai de aceea atât de actual), nu prea s-a schimbat: provocă, surprinde, dar cel mai mult distrează – iar contemporaneitatea nu se prinde de el.
