De cum s-a instalat în scaunul regizoral s-a simţit în elementul său.
Un novice la Hollywood, pe nume Andre de Toth, a observat cu mândrie că locul său de parcare la noul loc de muncă era între cele ale lui Curtiz şi Hawks. Până seara şi-a dat seama că acest lucru putea trece şi drept pedeapsă. Una dintre aripile nou-nouţului Mercury Convertible era zgărâiată rău de tot. Paznicul studioului a fost foarte laconic, spunând: „Vă sugerez să cereţi un alt loc de parcare. Nimeni nu vrea să parcheze la stânga domnului Curtiz.” Apoi a explicat că domnului regizor „îi plăcea să taie curbele” şi dacă filmează în curtea studioului, în drum spre locul filmărilor „atinge” (ce formulare interesantă) şapte „lucruri”.1 Stâlpi de iluminat, maşini, cutii poştale. Peter Ustinov de asemenea pare bine informat în această temă: „Se zvonea că Curtiz s-a accidentat grav când s-a dat jos din Cadillac-ul său, grăbit să-şi noteze o idee. Desigur, el stătea la volan.”2
Sadicul
„Curtiz era un bărbat neastâmpărat, destul de sadic. Adesea a întrecut măsura” – spune Byron Haskin.3 Curtiz însă îi trata ca pe nişte cârpe doar pe cei care erau la baza ierarhiei.4 La filmările peliculei Casablanca tocmai ţipa la un figurant german când Hendreid, Bogart şi Rains s-au săturat şi s-au dus la el să-l ia la întrebări. De cum i-a văzut şi-a afişat manierele cele mai bune şi le-a promis că se va stăpâni. Cei trei actori l-au ameninţat că vor părăsi filmările de îndată ce vor mai auzi o frază neadecvată de la el, în oricare zi a filmărilor. Totul a decurs bine, până în ultima zi. Până la scena de încheiere de la aeroport. Scena lungă şi complicată a trebuit repetată de mai multe ori, pentru că ceva nu era la locul lui. Mişcarea complexă a camerelor şi a actorilor nu a vrut să se sincronizeze nici după mai multe încercări. Când totul a fost la locul lui într-una dintre duble, Rains şi-a uitat replicile. Curtiz a scos un răget, de parcă ar fi fost leul MGM. Cei trei actori principali, conform promisiunilor lor, au părăsit filmările.5
Nici cu vârsta nu i s-a ameliorat bădărănia. La filmările peliculei The Man in the Net (1959) atâta l-a sâcâit pe Charles McGraw, punându-l să repete de 45 de ori o scenă plină de dialoguri, încât bărbatul şi-a terminat ziua de lucru luptându-se cu lacrimile umilinţei – cu toate că McGraw nu era genul de om care să se smiorcăie.6 Copii care apăreau în film erau de-a dreptul îngroziţi de el. Unul dintre ei s-a ascuns în tufiş și a început să vomite din cauza emoţiilor.
Pentru a creşte efectul dramatic nu s-a dat în lături nici să-şi expună actorii unor pericole. Desigur era vorba despre viaţa altora. În pelicula Noah’s Ark (1928), în scena potopului nu a pus cascadori în calea apei ce se revărsa, ci figuranţi obişnuiţi. Dolores Costello îşi aduce aminte astfel de ziua respectivă: „Domnului Curtiz i s-a explicat care sunt părţile stabile şi cele mobile ale decorului. Unde trebuie plasaţi oameni şi unde figurine. Dar a vrut «realism», aşa a spus. Mulţi s-au rănit. La uşa garderobei mele se rezema un bărbat bandajat, care mi-a spus că 38 de ambulanţe au transportat răniţii. Şi el aştepta una dintre ele să se întoarcă după el. «Cred că un om a murit», îmi povestea”.7
Într-una din scenele peliculei Angels with Dirty Faces (1938) Jimmy Cagney trebuia să tragă asupra poliţiştilor de la un geam. Cu muniţie adevărată. Actorul a sugerat ca în timpul post – producţiei să se facă un montaj cu imaginea lui şi cu gloanţele trase asupra lui. Zis şi făcut. În timpul filmării gloanţelor, unde au intrat acestea în tocul ferestrei? Exact acolo unde ar fi stat Cagney, dacă cele două scene ar fi fost filmate deodată.8 În timpul filmărilor peliculei The Charge of the Light Brigade un om a murit şi mulţi cai şi-au rupt picioarele (drept pentru care au fost nevoiţi să-i împuşte), deoarece căderea lor în timpul bătăliei a fost cauzată de sârme.9
Make or break: lacrimi şi succese de box office
La castingul pentru pelicula The Charge of the Light Brigade Curtiz i-a ordonat lui David Niven să fugă în celălalt capăt al studioului după patru pagini ale scenariului. Niven, îmbrăcat într-o uniformă groasă şi de-abia respirând în căldura verii, i-a răspuns: „You fucking well run and get it” (aproximativ: „Te duci tu dracului şi le aduci!”) În acel moment Curtiz a spus: „Trimiteţi-i pe toţi ceilalţi acasă, acest bărbat va primi rolul!”10
În timpul filmărilor peliculei They Died with Their Boots On (1941) relaţia tensionată dintre alcoolicul Errol Flynn şi autocraticul Curtiz s-a terminat cu o bătaie. Curtiz a refuzat să lucreze în continuare, iar studioul s-a văzut nevoit să-l angajeze pe Raoul Walsh pentru această producţie.11
Faima lui l-a precedat. Nu toată lumea avea chef de antrenamentul dificil în stil Curtiz. Brando „s-a îmbolnăvit” când a venit vremea filmărilor peliculei The Egyptian (1954). De cum au început filmările (evident, fără el) şi-a revenit miraculos.12
Rareori – dar se întâmpla – Curtiz își dădea şi inima pe faţă, nu doar arama. În filmul Yankee Doodle Dandy, în scena în care aflăm că tatăl lui Cagney, Walter Huston, urmează să moară, Curtiz s-a emoţionat atât de mult, încât a stricat filmarea pentru că a început să plângă. Cealaltă scenă a fost distrusă de plânsetul fetei cu scriptul.
Trebuie să admitem totuşi că era în stare şi să ajute. Cu rafinamentul showman-ului american era atent unde apar noi talente, descoperirea cărora putând să-i aducă şi lui beneficii profesionale. A fost mentorul unor tinere talente. În ciuda dubiilor actorului, el a fost cel care l-a propus pe Burt Lancaster în rolul principal al filmului Come Back, Little Sheba (1952), spunând: dacă la el a fost în stare să interpreteze calvarul emoţional al personajul principal din Jim Thorpe – All American (1952), atunci este capabil de orice. Datorită lui Curtiz, Joan Crawford a câştigat un Oscar, iar James Cagney, William Powell, Ann Blyth, Eve Arden, Humphrey Bogart, Claude Rains, John Garfiels şi Paul Muni au fost nominalizaţi la Oscar.
A dat dovadă şi de colegialitate. A fost printre regizorii care au apărut în prima zi a filmărilor peliculei The Major and The Minor (1942) să-i ureze mult noroc regizorului debutant (american) Billy Wilder.
Era McCarthy
Curtiz niciodată nu s-a lăudat că ultima sa peliculă sub numele de Kertesz în patria lui a fost un film de propagandă comunistă (Vine fratele meu, 1918). La faimoasa şedinţă a Sindicatului Regizorilor (DGA), unde s-a votat dacă, după modelul Waldorf Declaration, se pronunţă împotriva listelor negre şi a persecutării celor cu vederi politice de stângă, un regizor a propus vot secret. Chestiunea s-a votat cu vot deschis.
„Scrieţi-le numele!” – a strigat Curtiz, arătând spre cei ce erau împotriva votului deschis, ca să rămână mărturie despre cine era împotriva răspândirii mccarthyism-ului la Hollywood. Acţiunea sa putea avea două motive: ori şi-a asumat patriotismul american în aşa măsură (până la urmă America a fost cea care i-a oferit supravieţuirea, bogăţia şi cariera) sau îşi etala acordul ca nu cumva cuiva să-i treacă prin cap să-i verifice trecutul. „Era de neconceput, că cei care au vrut vot secret, adică au vrut să-şi exercite unul dintre drepturile cele mai de preţ al cetăţenilor americani, au fost declaraţi neamericani” – scria Edward Dmytryk, unul dintre Cei Zece Hollywood-ieni închişi.13
În afară de scurt metrajul comunist, ar fi putut avea probleme din cauza a altor două filme, dar a reuşit să scape cumva. Filmul British Agent (1934) l-a plasat pe diplomatul britanic, interpretat de Leslie Howard, în mijlocul evenimentelor din Sankt Petersburg din 1917. Iar pelicula Mission to Moscow (1943) a fost produs de Jack Warner la comanda directă a preşedintelui Roosevelt, cu scopul de a consolida reputaţia Uniunii Sovietice şi a lui Stalin – ca ţară aliată în război – în conştiinţa americană. Conducătorul paranoic şi sângeros de la Kremlin a fost portretizat de Curtiz ca fiind un moşneag cu intenţii bune şi un strateg iscusit!
Fără Warner
De obicei Curtiz este considerat ca membru permanent al studioului Warner, şi mulţi trec cu vederea faptul că acesta a trecut la Fox în 1954 pentru a filma The Egyptian (1954), iar apoi a lucrat mai mult pentru Paramount. Studioul Fox era condus de Darryl F. Zanuck, care pe vremuri era şeful direct al lui Curtiz, ca şef de producţie la Warner (până când Jack Warner, în 1933, l-a făcut să înţeleagă că niciodată nu îi va fi urmaş, după care Zanuck a şi plecat la Fox.) Zanuck cunoştea oamenii, ştia cum trebuie să-l ia pe fiecare. Ştia cui trebuie să-i promită totul, şi cine trebuie tratat cu mână forte. Am văzut că l-a tratat pe Mike Curtiz de parcă era un sclav” – spunea Philip Dunne. Cu toate acestea, sentimentul lui de superioritate nu avea hotare. Nu cunoştea gluma în timp ce lucra. „Mulţi regizori îşi dădeau importanţă şi erau plini de sine. Curtiz a fost cel mai rău dintre toţi.”14
.jpg)
Cădere în gol: demenţa
A fi regizor de film este o meserie ciudată. Regizorul în vârstă, devenit incompetent, poate să supravieţuiască încă mult timp, dacă este înconjurat de o echipă bine organizată. Fritz Lang, la sfârşitul anilor 1960 era deja orb – şi a avut bunul simţ să se retragă.15 Norman Taurog, de asemenea orb, s-a lăsat condus de şoferul său de culoare la filmările peliculei Blue Hawaii (1961).16
În timpul filmărilor la Viena a peliculei A Breath of Scandal (1959), adaptarea comediei Olympia, de Molnar, Curtiz suferea deja de cancer în fază înaintată şi din cauza demenţei ce se agrava cu anii, nu întotdeauna ştia unde se află. Producătorul Carlo Ponti l-a strecurat pe Vittorio de Sica printre decoruri pentru a filma scene fără ştirea lui Curtiz. Fostul uriaş al neorealismului italian trebuia plătit cu bani gheaţă, pe care apoi i-a cheltuit la cazinou…
„La filmarea peliculei The Egyptian (1954) m-a salutat cu eleganţa complicată a unui comandant al imperiului, de parcă ar saluta un ofiţer tânăr şi chipeş, proaspăt sosit de la Budapesta – povestea Peter Ustinov. – A doua zi m-a salutat la fel. Între timp, probabil a uitat de mine. În prima săptămână i-am fost prezentat de cel puţin zece ori. După un timp, faţa i-a fost umbrită de norul îndoielii, de parcă încerca să-şi aducă aminte de unde mă cunoaşte.”17 Pentru a crea o atmosferă degajată între ei, Ustinov – ştiind că în tinereţe Curtiz a lucrat la Viena – i-a arătat scrisoarea pe care a primit-o de la un teatru vienez (i se oferea un rol). Curtiz a citit scrisoarea, de parcă i-a fost adresată lui. Apoi a băgat-o în buzunar. Degeaba a încercat actorul să-l facă să înţeleagă că scrisoarea i-a fost adresată lui, şi o vrea înapoi. La sfârşitul zilei pur şi simplu şi-a băgat mâna în buzunarul regizorului şi a scos-o. Acesta nici măcar nu a observat. „Viena! Îmi aduc aminte, când eram copii desculţi cu fratele meu şi vindeam dulciuri la teatru. Ce vremuri frumoase!” Desigur, a repetat şi această frază de mai multe ori, în diferite zile, cuvânt cu cuvânt. „Comunicarea era extrem de dificilă cu el. Se părea că nu înţelege nimic din ce îi spun, dar în acelaşi timp întotdeauna era de acord cu spusele mele, ca apoi să facă exact contrariul” – scria Ustinov. „În mod ciudat, era mult mai atent decât părea. Dar capul îi stătea în altă parte.” La filmările peliculei The Comancheros (1961) Curtiz a fost atât de bolnav, încât John Wayne a fost nevoit să preia regizarea unor scene.
Ca încheiere a carierei sale Ingrid Bergman s-a întors la rolul ei cel mai popular. În 1979 a realizat o emisiune de caritate pentru spitalul de copii cu dizabilităţi din Los Angeles. S-a regăsit în decorul filmului Casablanca, unde Paul Hendreid, soţul ei din film, i-a deschis uşa barului lui Rick. În ciuda atâtor roluri excepţionale, acesta a rămas cea mai faimoasă interpretare a actriţei. Au intrat, iar orchestra a cântat As Time Goes By. Actriţa a ciocnit cu şampanie în amintirea lui Curtiz.18 Dacă a lăsat Curtiz amintiri negative în memoria colegilor săi, nouă nu ne rămân decât filmele. Dar nici el nu şi-ar fi dorit altfel. Doar cinematograful conta pentru el, produsul final de pe ecran, aici şi-a plasat toată energia şi tot entuziasmul. Dacă filmele lui rămân în continuare populare acest lucru ar fi o confirmare a propriului său sistem de valori.
Faptul că pelicula Casablanca este opera sa cea mai durabilă are ceva ironic. Este o operă pe care el nu a considerat-o cine ştie ce. Şi acest lucru confirmă faptul că a fost un regizor maestral şi fără amprente regizorale speciale. A fost un virtuos al povestirii în stil cinematografic. Şi pe deasupra făcea parte din categoria obsedaţilor. Totuşi… dacă există karma, Michael Curtiz a trecut în lumea cealaltă ducând cu el nişte datorii imense – pentru toate suferinţele pe care le-a cauzat colegilor săi.
1 André De Tóth: Fragments, 1994. Anthony Slide: De Toth on De Toth, 1996.
2 Peter Ustinov: Dear Me, 1977.
3 Haskin: „Curtiz a fost un bărbat foarte irascibil şi sadic. Îşi pierdea controlul de multe ori.” Kevin Brownlow: Hollywood, serial documental pentru televiziune, 1980.
4 La fel ca Fassbinder, care a fost renumit pentru că era nesuferit şi hiperactiv (pe lângă Sirk, Curtiz a fost unul dintre regizorii săi preferaţi!)
5 Paul Hendreid: Ladies’ Man: An Autobiography. 1984.
6 Alan K. Rode: Charles McGraw: Biography of a Film Noir Tough Guy, 2008.
7 Kevin Bronwlow: Hollywood. A Celebration, 1980.
8 Doug Warren & James Cagney: Cagney. The Authorized Biography. 1983.
9 David Niven: The Moon’s a Balloon, 1971. Bring on the Empty Horses, 1975.
10 Idem.
11 Thomas Schatz: The Genius of the System. Hollywood Film-making in the Studio Era, 1989.
12 Peter Manso: Brando. The Biography. 1994.
13 Edward Dmytryk: Odd Man Out, 1996.
14 Scott Eyman: Ernst Lubitsch: Laughter in Paradise, 1993.
15Bacso Peter a fost de faţă la Festivalul de Film din San Sebastian când secretara îi şoptea lui Lang ce se petrecea pe marele ecran. Faptul că era orb i-a devenit clar lui Bacso, când într-o zi îşi punea faimosul eyepatch pe un ochi, cealaltă zi pe celălalt ochi. Adică era indiferent unde îl purta.
16Irwin Winkler are o anecdotă hazlie despre acest lucru în cartea lui Peter Biskind Easy Riders, Raging Bulls.
17 Peter Ustinov: Dear Me, 1977.
18 Ingrid Bergman & Alan Burgess: My Story, 1980.
