Viața colorată și deosebit de prolifica muncă a unui bandit tejano, adică modul în care a devenit „un cineast de 23 de ani jucător hollywoodian cu doar 7000 de dolari”.
Omul renascentist cel mai cunoscut în industria filmului american poartă de obicei bandane cu cap de mort, pălării Stetson, o geacă de piele uzată și cizme din piele de șarpe, are fața umbrită de barba de două zile și poartă un scorpion de argint la gât. Ca și regizor a creat succese atât în rândul filmelor neo-noir cu lumi de coșmar (Sin City, 2005) cât și în categoria filmelor de familie de tip matineu (seria Joaca de-a spionii, Aventurile lui Sharkboy și Lavagirl, 2005), cunoaște în detaliu munca producătorului și trucurile vizuale high-tech și este totodată un fan și un creator al filmelor ieftine de duzină (Planeta Terorii, 2007; Machete, 2010). Este scriitorul apreciat al Rebel Without a Crew, e protectorul și inspirația atentă al multor tineri artiști, este autorul operei rock nepublicate Fuck All You Motherfuckers!, e bucătar profesionist și chitarist amator (numele formației sale: Chignon) și nu în ultimul rând este o întreagă echipă de filmare într-un singur om, mereu gata de acțiune.
Huliganul VHS
La începutul erei video, la doar 11 ani deja se juca cu aparatul de filmat al familiei, a înregistrat și a editat scurte filme de acțiune și horror pe benzi VHS. La 13 ani, după vizionarea capodoperei lui John Carpenter (Evadare din New York) s-a dedicat unei vieți în cadrul cinematografiei și după ce a învățat bazele meseriei ca unicul elev al liniei de comunicare a facultății de stat din Texas și a creat senzație la festivalurile locale pentru amatori cu scurt-metrajele sale, ignoră examenul de licență îndreptându-se direct spre lung metraj (și-a preluat diploma abia în 2009).
Bugetul de început a fost foarte modest: o cameră de filmat de 16 mm și 9000 de dolari (majoritatea sumei a fost adunată de către el prin voluntariatul la un laborator ca și subiect de testare pentru medicamente și compuși chimici cu efecte adverse celor ale amfetaminei; considerând evenimentele ulterioare e puțin probabil că antidotul a avut efectul așteptat), așa că locația a devenit un orășel mexican de graniță dezafectat și în loc de actori a adunat amatori cu mult timp liber.
El Mariachi(1992) ale cărui filmare a durat două săptămâni este un cinema de bricolaj realizat în grabă, pe alocuri comic de rudimentar cu mult elan și talent brut. Nu poate fi numit producție profesională: Rodriguez a folosit o singură cameră de filmat (schimbându-i poziția în mijlocul scenei după ce a urlat la actori să rămână nemișcați) pentru traveling s-a folosit un scaun cu rotile, a renunțat la iluminarea profesională și nici măcar nu a avut clachetă, pe care a refuzat să dea banii.
Fiind un producător înnăscut, a planificat să-și dubleze investiția prin filmul de acțiune „de o singură folosință” destinat pieței video mexicane iar suma astfel obținută să poată fi folosită la realizarea unei producții mai mari. Dar neo-westernul plin de violență, sânge și murdărie aproape că a devenit un eșec, distribuitorii axați pe filme ieftine VHS refuzându-i primul film care însă a câștigat premiul special al spectatorilor la festivalul Sundance după ce Columbia Pictures i-a cumpărat drepturile de distribuție. Studioul a văzut clasicul de cult care se ascundea în el dar din punct de vedere tehnic au avut probleme cu copia, pentru că din motive economice Rodriguez a convertit benzile originale de 16 mm în VHS care mai apoi au fost greu de rescris în formatul de 35 de mm.
Trilogia Mexic
Cunoscând compromisurile doar pe partea technică, El Mariachi nu a rămas fără un răspuns pe măsură: critica s-a grăbit să aducă referințele de cinste (cele mai importante fiind Sam Peckinpah și John Woo), a reușit să obțină mai multe premii și spectatorii vorbitori de spaniolă și iubitorii de indie l-au salutat entuziasmați. Comparat cu costurile de producție a fost un succes răsunător iar Columbia i-a oferit imediat posibilitatea de a încerca din nou să realizeze povestea sau ceva asemănător în cadru profesional.
Desperado(1995) este consecința directă a El Mariachi, ducând mai departe povestea de răzbunare a muzicianului fără nume doar cu participarea lui Antonio Banderas și Salma Hayek în rolurile principale. Este un film style over substance strident și dinamic, care se fălește în mod obraznic cu realizările vizuale și dramatice dinadins duse în exces (scena de pat care se termină în duel cu focuri de armă!), pe scurt: filmul cel mai distractiv și cel mai în vogă al anului 1995 este deosebit de tare chiar și privit de ochiul critic. Acțiunea și caracterele sunt marcante, scenele sângeroase care se petrec la intervale regulate sunt întrerupte de elemente comice (ca și monologul lui Tarantino) dar în același timp se păstrează dinamizmul revigorant al cinematografiei exploitation: aceste filme ieftine și ușor de realizat sunt capabile să reflecte imediat schimbările lumii și fiindcă studiourile nu le tratează ca și pe investiții relevante, nu fac mofturi nici la excesele de conținut sau de formă. După două decenii este interesant să analizăm și din acest unghi trilogia pentru că se pot trage paralele explicite la brutalitatea fără precedent dusă la mărimi sureale în războiul de droguri din Mexic.
După prezentarea filmului Desperado – care a devenit un succes răsunător, o modă popculturală și un punct de referință pentru cineaști începători – Rodriguez s-a aventurat în alte direcții iar episodul de încheiere al trilogiei Mexic (A fost odată în Mexic) a ajuns în cinematografe abia în 2003. Este un exercițiu de stil realizat de o mână sigură care este cu atât mai valoros cu cât interpretarea deosebit de distractivă a lui Johnny Depp o face demnă de vizionare, dar poate fi considerat mai degrabă un post scriptum mai lung, plin de referințe de tip scrisoare, un epilog demn de a încheia seria decât o operă de sine stătătoare.
Banda sălbatică
După premiera peliculei El Mariachi, Rodriguez se împrietenește cu Quentin Tarantino, regizând câteva scene din Pulp Fiction la cerința acestuia (nu primește credit după regulile sindicatului – aceasta este primul și nicidecum ultimul conflict cu DGA). Poate în ochii lumii au părut nebuni de legat dar au fost pe aceeași lungime de undă în ceea ce privește interesele lor și obiceiurile de creație. De atunci se referă unul la altul ca la frați, au regizat împreună filme-schiță (Patru camere, 1995) și producții double feature (Grindhouse, 2007); deși nu primește credit oficial pentru asta, Tarantino revizuiește în mod evident dialogurile scrise de Rodriguez iar acesta îi pasează câte un rol drept recunoștință (Desperado, De la Apus la Răsărit, 1996) sau îi oferă regia câte unei scene (Sin City, 2005). Cel de-al treilea membru al bandei este Kevin Smith; Rodriguez și Tarantino au obiceiul de a discuta cu el diferitele planuri de scenarii. Nu sunt rivali ci prieteni și coexistă ca și colaboratori profesionali cu legături libere – relație rară în „prostituția de dimensiuni absurde” (Hunter S. Thompson) cunoscută sub numele de industria cinematografică hollywoodiană.
Filmul Machete prezentat în 2010 este un memento obiectificat al prieteniei și totodată este o reîntoarcere la rădăcini plină de mândrie, o parafrază și mai dură a primului său film. (Între timp copia arhivată a El Mariachi a fost înregistrată și în colecția oficială a Librăriei Congresului ca și creație „semnificativă din punct de vedere cultural, istoric sau estetic”.) Din punct de vedere tehnologic este în antiteză cu obiceiurile obișnuite în această industrie: prima data se filmează un trailer (premiera se proiectează între filmele Grindhouse), de aici au apărut două lung-metraje. Deja la filmarea Desperado Rodriguez s-a jucat cu gândul de a dedica un întreg film cuțitarului Danny Trejo dar ideea a prins contur încet, devenind prima dată dorință apoi fapt. Cu trecerea anilor regizorul este din ce în ce mai convins că este dator ex-pușcăriașului mexican cu fața tăiată de satâr până și în numele colegilor săi: „A jucat în mai mult de 200 de filme. Seagal l-a omorât de mai multe ori. De Niro l-a împușcat în cap. Toată lumea a crezut că «Danny este tipul care este mereu împușcat». Deci trebuia să facem ceva pentru el.”
Danny Trejo a primit primul rol principal după 25 de ani în industria filmului mulțumită lui Rodriguez în acest exploitation nebun care exprimă cel mai bine pasiunea scriitorului-scenarist față de filmele de serie B, umorul nebun și atracția pentru violența dusă la extrem. Machete a avut încasări decente dar urmarea proaspăt prezentată (Machete Kills) a rămas sub așteptări atât din punct de vedere financiar cât și critic iar realizarea părții terțe din trilogie nu pare a fi posibilă. Dar asta nu reduce din importanța faptului că Danny Trejo a meritat fără discuție să execute cu maceta staruri hollywoodiene decăzute în roluri secundare iar Rodriguez este un om extraordinar care a făcut totul posibil.
Profetul low budget
Rodriguez este considerat maestrul virtuoz al producțiilor cu buget scăzut iar acest talent i-a ajutat cariera într-o mare măsură. A alocat 9000 de dolari pentru El Mariachi, cu plățile finale lista cheltuielilor totale a ajuns la 7225 de dolari dar a fost capabil să realizeze chiar și producția majoră Sin City, plină de staruri și cerințe tehnice extravagante din 40 de milioane care se consideră mărunțiș față de încasările totale de 160 de milioane. După mottoul său celebru „keep the money on the screen” adică banii investiți în producție trebuie să se vadă pe ecran, dovadă a unei atitudini simpatice într-o eră în care se utilizează bugete exagerate pentru realizarea unor filme deosebit de nesemnificative. Cartea pe care a scris-o despre metodologia filmării de guerilla (Rebel Without a Crew) și cursurile sale rapide (Ten Minutes Flick School, Ten Minutes Film School) au devenit Biblia cineaștilor tineri și independenți din zilele noastre. („Am ales camera din cauza lui Robert Rodriguez și El Mariachi, metoda lui do it yourself este o inspirație definitorie pentru generația noastră” – a declarat Jen Soska pentru autor. Gândirea aceasta ar putea fi preluată de mulți cineaști de studio: problemele apărute în procesul de creație trebuie rezolvate prin creativitate și nu bani. Din această cauză a ieșit din WGA (Writers’ Guild of America) apoi din DGA (Director’s Guild of America) de două ori – nu a putut accepta că ar trebui cheltuite sume enorme doar pentru a respecta directivele complicate ale sindicatului.
Din considerente financiare alege și filmarea digitală. Spielberg i-a arătat technica camerei HD, iar Rodriguez a luat-o în stăpânire cu mare entuziasm. Cea de-a doua parte a Joaca de-a Spionii a fost filmată cu o cameră digitală și în mod surprinzător și Planeta Terorii a fost realizată cu aceeași technică deși pare a fi un vintage reel convingător, imaginea fiind antichizată prin procesele de post-producție pentru a obține efectul unor role uzate de 35 de mm. Pentru realizarea Sin City care a rulat pe un circuit determinat din punct de vedere al set designului camerele Sony HDC-F950 au fost indispensabile pentru că reproducerea mediului desenat de Frank Miller a fost fezabilă doar prin folosirea extensivă a tehnologiei CGI cu buget rational. Majoritatea scenelor au fost filmate în fața green screen-ului dar în ciuda optimismului lui Rodriguez, post-producția și montajul au fost deosebit de dificile. Datorită muncii lor de proporții epice s-a născut un clasic cu o lume vizuală copleșitoare în care viziunile lui Frank Miller de tip film noir revin într-un format demn în locul unde au aparținut mereu – pe marele ecran.
Afacere de familie
Rodriguez a fost făcut celebru de filmele violente, datorează recunoștința criticilor și statutul de cult acestor creații dar niciodată nu s-a limitat doar la un singur gen; deși are o reputație considerabilă în Hollywood nu a renunțat la libertatea piraților și poate trece prin genuri după bunul plac. Este mare amator de filme horror încă din copilărie și această dedicație este ilustrată de refilmarea clasicului din 1956 Atacul jefuitorilor de trupuri (Faculty – Școala sub teroare, 1998) și a episodului din Grindhouse (Planeta terorii), totodată este tatăl a cinci copii și este atras și de genul filmelor pentru tineret.
„Am o latură care este tată și desigur și o alta. Filmele pentru copii le fac ziua, celelalte filme pentru altă audiență, seara” – a declarant Rodriguez, și deși puțini ar crede, a obținut cele mai mari succese box office cu producțiile pentru familii. Copii lui au luat parte în al doilea film al seriei cu patru părți Joaca de-a Spionii ca și cascadori, iar scenariul Aventurile lui Sharkboy și Lavagirl l-a scris împreună cu fiul său de opt ani Racer Rodriguez iar acesta a primit și credit oficial. De atunci Racer, Rocket, Rebel, Rouge și Rhiannon au primit roluri mai mici sau mai mari în mai multe filme, la fel cum afacerea familiei, casa de producție fondată împreună cu fosta soție Troublemaker Studios își desfășoară activitatea neîntreruptă – noua generație a familiei Rodriguez deja s-a așezat pe banca de rezerve.
