În data de 2 aprilie 2015, la vârsta de 106 ani, a decedat Manoel de Oliveira, unul dintre cei mai prolifici și cei mai în vârstă regizori de filme al epocii noastre, care în ultimii 30 de ani a fost distins cu mai multe premii pentru întreaga sa activitate, deoarece nimeni nu se aștepta ca cineva în vârstă de 100 de ani să producă noi filme an de an. Totuși așa s-a întâmplat.
Oliveira a fost distins cu premiu pentru întreaga sa activitate în 1985 și în 2004 la Festivalul de Film de la Veneția; organizatorii de la Cannes au așteptat cu decernarea premiului Palme d’Or pentru întreaga carieră până în 2008. În acest an, în 2015, din nou Manoel de Oliveira a fost invitatul de onoare al marilor festivaluri de film, dar nu va mai fi prezent. În schimb, Cahiers du cinema dedică un număr memorial de 36 pagini artistului, Cannes și Locarno dedică o secțiune specială pentru artistul care „scoate” un film nou postum și spectatorii au în sfârșit ocazia să descopere pelicula Visita ou Memórias e Confissões,filmat în 1982.
Regizorul portughez
Manoel de Oliveira este aproape de aceeași vârstă cu filmul însuși și în timpul carierei sale de 80 de ani a făcut filme în perioade diferite ale istoriei și ale istoriei filmului. Pelicula Duoro, Faina, Fluvial (1931) a fost primul lui film și a fost unul fără sonor, apoi a jucat în cel de-al doilea film portughez cu sonor A Canção de Lisboa (1933), a regizat filmul Aniki Bóbó (1942), care a fost premergătorul curentului neorealist, apoi după o pauză mai lungă a regizat unul dintre primele filme color ale portughezilor, O pintor e a Cidade (1955).
După mai multe decenii s-a orientat către efectele digitale, pentru prima dată în viața lui a folosit așa ceva în pelicula Estranho caso de Angélica (2010). A știut cum să utilizeze fiecare tehnică în așa fel încât să-și susțină mesajul și viziunea asupra lumii. Evidențierea, conștientizare și separarea literaturii, a teatrului și a diferitelor medii a fost întotdeauna parte integrantă a filmelor sale, a încorporat cu mare plăcere scene de teatru, picturi și citate literare în filmele sale.
După părerea lui Oliveira teatrul este „sinteza tuturor artelor”, în timp ce filmul este doar un mediu care „repară teatrul”. „Eu cred că transpunerea oricărei povești este prin natura sa literară, indiferent dacă acest lucru se întâmplă în carte, în teatru sau în film; cu atâta diferență că cele două din urmă – deoarece filmul este fiul teatrului – o prezintă pe viu”– îl cita pe Oliveira Paulo Cunha în articolul său Doomed Love. Filmele sale pot fi interpretate cel mai bine ținând cont de această afirmație a sa și s-a ținut de această „teză a formei” decenii la rând.
De obicei ecraniza romanele și piesele a trei scriitori: Camilo Castelo Brancó, José Régió și Agustina Bessa-Luís. Există teme fundamentale la care se întorcea cu plăcere în timpul carierei sale, filmele sale într-un mod sau altul se legau de acestea: relația dintre literatură și realitate, istoria civilizației și problemele sociale, dragostea și nostalgia.
Rolurile principale le încredința câtorva actori aleși: Luís Miguel Cintra, Leonor Baldaque, Ricardo Trêpa, Leonor Silveira și Diogo Dória, apar în repetate rânduri în operele sale. Doar începând cu anii 1990 și în special în filmele în coproducție franceză apelează la actori renumiți ca Marcello Mastroianni, Catherine Deneuve, Jeanne Moreau, Michel Piccoli sau John Malkovich. Astfel este destul de dificil să împărțim opera sa în perioade, în schimb se poate încerca un fel de etapizare deschisă și categorizarea filmelor sale în funcție de temele principale.
Porto, oraș modern și cămin
Manoel Cândido de Pinto Oliveira s-a născut pe 11 decembrie 1908 în Cedofeita, Porto, Portugalia. S-a născut într-o familie înstărită de industriași și proprietari de pământuri, tatăl său a fost proprietar de fabrică, producătorul primelor becuri de iluminat și creatorul unei centrale electrice, astfel, Manoel de la vârsta de 17 ani a lucrat la fabrica familiei împreună cu frații lui; de obicei s-a întors tot aici când nu avea ocazia să filmeze. În acea vreme nu exista școală de film, nu avea de la cine să învețe meserie în Portugalia, dar a fost fascinat de filmele cu teme sociale și în 1927, împreună cu prietenii săi plănuia să facă un film despre efectele Primului Război Mondial asupra Portugaliei. Acest plan nu s-a realizat, dar la vârsta de 20 de ani s-a înscris la școala de actori al lui Rino Lupo, producătorul de film italian, și a apărut în câteva filme. Când a vizionat filmul documentar al lui Walter Ruttmann Berlin: simfonia unui mare oraș (1927) a declarat că a fost „cea mai folositoare lecție de tehnică a filmului”. A fost inspirat de film și în 1931 și el și-a prezentat propria „simfonie a orașului”: cu pelicula Duoro, Faina Fluvial, a scos în evidență muncitorii din Portó și răul Duoro cu ajutorul unui montaj modern, care din punct de vedere formal se apropia de documentarele lui Dziga Vertov.
În 1942 a regizat filmul Aniki Bóbó, primul său film artistic, în care rolurile principale erau preponderent interpretate de actori amatori și copii. În centrul acțiunii este un băiețel, care în același timp cu un alt băiețel bătăuș, face curte unei fetițe; datorită competiției dintre ei și din cauza dorințelor, copiii fură, mint, și evenimentele aproape că au consecințe fatale.
Publicul portughez din acea vreme a refuzat filmul, pentru că părea că rolurile copiilor sunt prea negative, de parcă îi copiază pe adulți, în schimb ulterior criticii de film au recunoscut punctele pozitive ale peliculei. Mulți o consideră predecesorul filmelor neorealiste. Aici apar deja câteva dintre caracteristicile artei lui Manoel de Oliveira: pe de o parte sensibilitatea socială (copiii provin de obicei din familii mai sărace), pe de altă parte angajarea actorilor amatori – acest lucru apare și într-o altă peliculă de bază a lui, O Acto da Primavera.
Oliveira a frecventat o școală a iezuiților și a primit o educație severă, catolică, acest lucru este adesea observabil în acțiunea filmelor sale – din cauza acestei asemănări biografice se simțea foarte aproape de Buñuel și de lumea absurdă, ireală construită de el. Oliveira a declarat în legătură cu regizorul spaniol: „Sunt mai apropiat de Buñuel. El este anticatolic, iar eu am fost educat catolic. O religie în care există păcatul, și Buñuel este unul dintre cei mai moralizatori regizori, dar face totul pe dos. Eu nu spun niciodată că sunt catolic, pentru că a fi catolic este foarte greu. Mai degrabă să se gândească la mine ca la un mare păcătos.”1
Detaliile ce fac aluzie la moralitate în filmul Aniki Bóbó sunt încă foarte clare, apar de exemplu sub forma unor semne cum ar fi sfatul inscripționat pe o geantă de umăr: „pășește întotdeauna pe calea ce bună”; sau în jocul copiilor hoții și vardiștii, acel copil, care a furat ceva la tragerea la sorți, iar acum iese vardist și suferă îngrozitor din această cauză. Scenele sunt adesea acompaniate de muzică, ceea ce definește atmosfera, ba chiar și personajele încep să cânte, de exemplu să cânte împreună cu muzicantul de pe stradă.
În următorii 30 de ani Oliveira a regizat doar scurtmetraje și filme documentare, cu care nu a avut cine știe ce succes. Un film mai important din această perioadă a fost pelicula O Pintor e a Cidade din 1956, realizat după întoarcerea lui din Germania dintr-o călătorie de studiu, unde s-a familiarizat cu folosirea filmului color. Acest scurtmetraj de asemenea prezintă orașul Portó într-un montaj, dar culorile sunt mult mai importante, nu mai pune atâta accent pe mișcările mecanice, ci prezintă partea pitorească a acestui oraș din nordul Portugaliei, în așa fel încât varianta pictată a imaginilor și cea înregistrată de camera de luat vederi se intercalau. Acest scurtmetraj a atras atenția publicului și –la solicitarea Asociației Naționale a Morarilor – a realizat documentarul O Pão (Pâinea), care avea în centru industria pâinii din Portugalia.
Primul său succes internațional a fost pelicula O Acto da Primavera, prezentată în 1963 și care a câștigat marele premiu al Festivalului de Film din Siena, și tot datorită acesteia i s-a dedicat lui Oliveira un montaj retrospectiv la Locarno. Este vorba de adaptarea la film a unei piese ce prezintă patimile lui Iisus scris de Francisco Vaz de Guimaraes, din secolul al 16-lea; adaptarea îmbină documentarul cu ficțiunea. Se spune că regizorul a descoperit piesa de teatru accidental în Curalha, un sătuc din nordul Portugaliei, când filma scene pentru documentarul O Pão. Mai târziu s-a întors și i-a rugat pe săteni să interpreteze piesa și în fața camerelor de luat vederi, ca niște actori de film. Deci se întoarce din nou la actori amatori, și înregistrează un spectacol tradițional. Toate acestea sunt regizate în așa fel încât rezultatul este o operă autoreflexivă, în care apare însuși Oliveira și întregul echipaj de filmare, în timp ce înregistrează spectacolul, interpreții și chiar și călătorii din oraș, care urmăresc patimile lui Iisus în interpretarea sătenilor strâmbând din nas. În același timp, pelicula nu pierde din calitatea de documentar pe de o parte pentru că înregistrează un spectacol care este într-adevăr prezentat de săteni, a devenit parte a tradiției lor, pe de altă parte pentru că scena de început și cadrul filmului este dat de viața cotidiană a sătenilor, se poate simți felul lor de viață. Mulți critici au declarat că această peliculă marchează începutul unei noi epoci în cariera lui Oliveira, deoarece după aceea s-a întors către ficțiune și filme artistice.
1 Stone, Judy. Eye on the World: Conversations with International Filmmakers. Silman-James Press, Los Angeles, 1997, ISBN 1-879505-36-3, pp. 496–497. – Wikipedia en
