„Mi se spune Domnul Tibbs!”

Norman Jewinson: In the Heat of the Night / În arşiţa nopţii, 1967

Semnificaţia peliculei În arşiţa nopţii (In the Heat of the Night, r. Norman Jewison, 1967), care a primit în 1967 premiul pentru cel mai bun film al anului şi alte patru premii Oscar, poate fi înţeleasă numai prin luarea în considerare a valorii sale de documentar al perioadei istorice în care a luat fiinţă. Nu este cert faptul că acest film captivant ar fi primit numeroasele premii şi în cazul în care ar fi respectat cu stricteţe limitele genului.



Filmul inspirat din romanul lui John Ball a primit în 1968, pe lângă premiile Oscar, şi o serie de alte premii, particularitatea concepţiei scenografice şi a regiei pe care se bazează fiind tocmai aceea că aşează acţiunea pe planul al doilea într-un mod aproape obraznic, relaţiile dintre personajele principale şi problematica socială fiind plasate în prim-plan.

Întorcându-ne la perioada istorică în care se integrează: azi, când nu este nimic extraordinar în faptul că marile ecrane sunt pline de eroi negri (printre ei fiind şi poliţişti), şi – nu în ultimul rând – preşedintele Statelor Unite este Barack Hussein Obama, ne e greu să resimţim importanţa acelui moment din istoria filmului, în care personajul lui Sidney Poitier îi trânteşte în ochii personajului jucat de Rod Steiger: „I’m a police officer!”. Şeriful „redneck” din sud înghite în sec, deoarece pentru prima dată în viaţa lui se întâlneşte cu un ofiţer negru, nici nu şi-a putut imagina până în acel moment că există aşa ceva. Mai mult, această persoană este cel mai bun expert criminalistic din Philadelphia, care un salariu mult mai mare şi se află la un nivel social mult mai ridicat, decât noul şeful al poliţiei orăşelului Sparta din statul Mississippi. Acţiunea se petrece în 1967, când preotul Martin Luther King încă nu a fost omorât, însă mişcarea dreptului civil este în curs, cu toate forţele, iar emanciparea negrilor este în plină desfăşurare în America. Însă în orăşelul dospit şi prăfuit, din toate acestea nu se vede nimic, pentru tradiţia confederaţiei care încă trăieşte prin simbolurile şi mentalitatea sa, rolurile rasiale şi sociale sunt considerate a fi atribuite odată pentru totdeauna.

În acest loc este jefuit şi omorât într-o noapte magnatul în investiţii industriale, de la care – deoarece vrea să construiască o fabrică – localnicii aşteaptă să înflorească economia localităţii. Crima nu poate rămâne nepedepsită, iar ofiţerul Bill Gillespie, pornind de la presupunerile false privind data crimei, crede că acest caz poate fi rezolvat destul de uşor: criminalul trebuie să fie un vagabond care încă nu poate fi ajuns departe. Astfel este adus la secţia de poliţie „băiatul negru”, despre care iese la iveală în scurt timp că se numeşte Virgil Tibbs şi, aşa cum am menţionat, este detectiv celebru. (Şi care, într-un moment cheie al filmului, protestează ferm împotriva numirii lui drept „băiat”, spunând că de unde vine el, toată lumea îl numeşte domnul Tibbs.) Relaţia dintre cele două personaje principale devine din acest moment dominată de egalitate – sau, mai precis, se transformă într-un altfel de egalitate. Gillespie nu mai poate să-şi argumenteze simţul de superioritate cu altceva decât prin culoarea pielii; Tibbs însă nu ascunde pentru nici o clipă superioritatea profesională şi socială, la tot pasul – câteodată încăpăţânat, câteodată ironic, dar de fiecare dată într-un mod provocator – îl face pe şerif să simtă cât câştigă, cât ştie, la cât a ajuns. La mai mult decât „marele şef alb”.

Gillespie are dreptate că acesta rămâne în orăşel de fapt pentru a ajuta la descoperirea enigmei din jurul crimei: „dumneavoastră nu aţi rata şansa de a ne arăta nouă, celor albi, cu cât mai isteţ sunteţi decât noi”. Relaţia dintre cei doi, bazată pe prejudecăţi, insulte, animozităţi, dialogurile pline de tensiuni înfrânate, şi până la urmă combinaţia Poitier şi Steiger redă esenţa filmului – după un moment dat aproape că nu ne mai interesează rezultatul investigaţiei, deznodământul necontribuind în mod semnificativ la impresia făcută de film. Filmată cu o precizie cu bun gust, conţinând elemente de noir, având o narativă clasică şi încingându-se cu muzica lui Quincy Jones, soluţionarea crimei este mai puţin importantă, şi pare a fi chiar întâmplătoare, faţă de reproducerea lumii şi dezvoltarea caracterelor. Pentru a ajunge la soluţie, eroii trebuie să-şi depăşească prejudecăţile şi dorinţa de răzbunare. Nu numai şeful poliţiei locale trebuie să renunţe la stereotipii şi la dorinţa de a crea ţap ispăşitor, dar şi detectivul de culoare trebuie să recunoască că duce investigaţia spre o cale greşită dacă se lasă răpit de antipatia simţită pentru rasistul alb Endicott, proprietar de plantaţii. Prezentarea nuanţată a evoluţiei psihologice este miza filmului În arşiţa nopţii, şi, cu siguranţă, succesul acesteia a fost premiată de Academie.

A fost premiată, de asemenea, şi abordarea, considerată corectă pentru acea vreme, a problemei rasismului, pe baza căreia – independent de intenţia bună a creatorului – poate fi trasă o concluzie demnă de reţinut: toleranţa nu este întotdeauna în strânsă legătură cu multiculturalismul. Sidney Poitier este primul actor celebru de culoare în fabrica de vise de la Hollywood, în anii 50 şi 60 existând foarte puţine producţii în care el să nu primească rolul principal (în puţinele filme în care a existat aşa ceva), el este, reunit într-o persoană, Morgan Freeman-ul, Denzel Washington-ul şi Samuel L. Jackson-ul deceniilor de după război. Lista caracterelor interpretate de el este foarte largă şi diversificată, figura lui Virgil Tibbs însă pare a i se potrivi foarte bine.

Care este esenţa abordării „corecte din punct de vedere politic” a prezentării negrilor? Dacă dorim să formulăm într-un mod ironic, putem să o numim „barackobamaism”, calea cu valoare de model a integrării rasiale şi culturale. Mister Virgil Tibbs – ca spre exemplu şi Dr. John Wade Prentice din Ghici cine vine la cină (Guess Who’s Coming to Dinner, r. Stanley Kramer, 1967) – este un domn cu o manieră impecabilă, inteligent, care respectă cu stricteţe regulile de vestimentaţie şi de conversaţie ale elitei albilor şi care, în afară de culoarea pielii, nu îndeplineşte nici o prejudecată a albilor cu privire la afroamericani, şi nici chiar imaginea de sine a acestora. Succesiunea de imagini care prezintă vizita lui Gillespie şi Tibbs pe plantaţia de bumbac a lui Endicott este grăitoare: „Nu este lumea dumneavoastră, aşa-i?”, întrebă ironic şeriful, arătând spre muncitorii de culoare. Şi chiar nu este lumea lui Tibbs; în mod paradoxal, acesta merită simpatia publicului alb pentru că s-a ridicat din rândul negrilor muncitori, nu aminteşte deloc de faptul că el este altfel: îi depăşeşte pe albi în profesiunea lor.

Detectivul Virgil Tibbs apare mai târziu şi în alte două filme – Mi se spune domnul Tibbs! (They Call Me MISTER Tibbs!, r. Gordon Douglas, 1970) şi Organizaţia (The Organization, r. Don Medford, 1971) –, nivelul acestora însă nu îl mai atinge pe cel al primului episod. În arşiţa nopţii este un film plăcut, exigent şi animat, chiar dacă facem abstracţie de faptul că ceea ce vedem este de fapt întâlnirea Hollywood-ului cu întrebarea rasială în cadrul unui film poliţist.