portrete /

16. iunie 2015

Scris de: Boglárka Nagy


Iubiri neîmplinite, sau literatura portugheză și dorul

Portret Manoel de Oliveira 2

Următorul său film artistic se poate considera o operă clar buñueliană. Pelicula O passado e o presente din 1971 este o comedie neagră, în care în centrul acțiunii este un cuplu de clasă mijlociu-superioară: femeia își jelește și își adoră primul soț, care a decedat, și își urăște cel de-al doilea soț, cu care trăiește.



Îl urăște atât de mult, încât îi dorește moartea, dar de cum acesta moare, deodată el devine obiectul iubirii ei, și primul soț, care s-a reîntors în chipul fratelui geamăn, este lăsat la o parte. Dincolo de caracterul absurd, clasa socială aleasă, dar chiar și costumele și decorurile amintesc de filmele lui Luis Buñuel.

Conform unor surse oficiale această peliculă este prima parte din așa numita Tetralogia dos amores frustrados (Tetralogia iubirilor frustrate). Tot în această categorie sunt incluse de obicei peliculele Benilde ou a Virgem Mãe(1974), Amor de Perdiçao, 1979 și Francisca, 1981.

Toate aceste filme au în centru dragostea neîmplinită din cauza constrângerilor sociale. În aceste filme începe Oliveira să folosească în mod consecvent textele literare și scenele de teatru. În mod fundamental tema este aceea care leagă aceste filme, dar nu numai aceste pelicule discută despre felul în care destinul omului este schimbat de dorință. Mai târziu această temă apare frecvent în peliculele Le soulier de satin, Os Canibais (1988), O dia de desespero sau chiar în filmul O estranho caso de Angélicadin 2010.

Dacă studiem filmografia lui Manoel de Oliveira observăm că mai mult de trei sferturi dintre operele sale sunt adaptări literare, fie ea dramă, roman sau o poveste biblică. A prelucrat cel mai frecvent operele a trei autori portughezi: Camilo Castelo Branco (1862–1890), JoséRégio (1899–1969) și Agustina Bessa – Luís dar în toate filmele sale a folosit multe surse literare.

În mod special se leagă Amor de Perdiçao și Francisca deoarece la baza ambelor filme stau scrierile renumitului autor portughez Camilo Castelo Branco. Prima peliculă este adaptarea romanului omonim de Camilo Castelo Branco, un serial de melodramă în șase episoade, cu setări gen tablou și regizat în stil de teatru. Oliveira moralizează și renunță la modul de prezentare realist, folosește metoda tradițională de regizare de teatru și este remarcabil faptul că ține foarte mult la păstrarea fidelă a textului. Dialogurile citează cuvânt cu cuvânt romanul, literatura învinge și atunci când cadrul filmului nu permite ca actorii să interpreteze totul. În asemenea situații câte un insert semnalează ce se mai întâmplă și nu a putut fi arătat, și cât timp s-a scurs între două scene.

Mai târziu, în 1992 se întoarce la viața și corespondența lui Camilo Castelo Branco în filmul O dia de desespero ca să ecranizeze ultimele zile și suicidul autorului. Majoritatea scenelor au fost filmate în casa în care scriitorul s-a sinucis. Manoel de Oliveira și de această dată duce la extrem păstrarea textului și a elementelor de fidelitate, filmul în sine se deschide cu portretul în tuș al lui Camilo Castelo Branco, apoi se prezintă Mário Barroso și spune că el este actorul care îl va interpreta pe Camilo Castelo Branco. În continuare și ceilalți membri ai echipajului de filmare deconspiră „înșelăciunea”, astfel că regizorul și în această peliculă se întoarce către teatrul și filmul documentar.

La Oliveira textul este la fel de important ca și imaginea, poate chiar mai important. Despre importanța literaturii a vorbit chiar personal în filmele sale: „nu se poate crea o scenă de film care să corespundă în totalitate textului literar, dar la fel cum se poate filma un peisaj, se poate filma și un text. Poți filma textul (tipărit) sau poți înregistra vocea persoanei care îl citește. Dacă arăt o pagină dintr-un text, spectatorul poate să citească textul de pe ecran, și acest lucru se numește regizare de film – dar dacă introduc un personaj, care citește textul și atunci fac film. Iar dacă folosesc o voce de narator, și atunci fac film și astfel economisesc și timp” – spune Oliveira.1

A criticat unele filme în felul următor: „concepția despre film, care presupune că este neapărat nevoie ca camera de filmat să se miște într-una sau că textul aparține de teatru, este foarte limitatoare și săracă. Nu este așa, totul este cuprins în cinematograf. Limbajul este o parte valoroasă a filmului, deoarece este o parte privilegiată a omenirii.”2

În pelicula Fransisca, care s-a inspirat din viața și corespondența (parțial cea de dragoste) a lui Camilo Castelo Branco, câteodată vedem doar niște siluete într-un tablou de bal, în timp ce auzim dialogurile personajelor, nici nu este întotdeauna nevoie de jocul actoricesc sofisticat sau de dans, deoarece cuvintele sunt adevăratele personaje principale.

Acest film câștigă premii și deschide drumul în fața lui Oliveira, dar în orice caz are un rol în deschiderea oportunităților de filmare și faptul că la mijlocul anilor 1970 cu revoluția garoafelor roșii se termină dictatura lui Salazar în Portugalia, regim care a cenzurat puternic producția de filme. În anii 1970 mai multe proiecte de filme ale lui Manoel de Oliveira au fost refuzate, astfel multe proiecte au rămas în sertare. În schimb, odată cu libertatea și fabrica fondată de tatăl său a dat faliment și familia a ajuns îndatorată, a fost nevoit să vândă inclusiv casa în care a trăit timp de patruzeci de ani împreună cu soția și cu copiii.

Filmul Amor de Perdiçao este mai degrabă un film de „trecere” decât O acto de Primavera, după această peliculă a scos câte un film în fiecare an, unele filmate în Franța. Acest lucru se datorează în parte faptului că în anii 1970 filmele lui sunt premiate frecvent și a faptului că în persoana producătorului Paulo Branco și-a găsit un partener care îl sprijină în următorii ani ai carierei, ca să poată crea coproducțiiel portughezo-franceze, care deja sunt recunoscute în ambele țări.

Prima sa peliculă filmată în Franța, Le soulier de satin, 1985, a fost filmată timp de doi ani. Povestea de dragoste din secolul al 16.-lea – datorită lungimii ei de șapte ore – este prezentată rareori. Nici nu a fost distribuită în cinematografe, dar a fost proiectată la festivalurile de film de la Cannes și Veneția. Unul dintre actori este Luís Miguel Cintra devine actorul – fetiș al lui Oliveira.

Scena de deschidere a filmului Le soulier de satin este decorat pentru o scenă de teatru, la fel ca în filmul următor Mon cas (1986) sau în filmul de operă următor Os cannibais. Aceste filme sunt probabil cele mai experimentale, în care a dus la extrem caracterul teatral al acestora.

Filmul Mon cas se bazează pe o piesă de teatru de JoséRégio dar se bazează de asemenea pe textele de Beckett din scenele de la repetiții și din povestea biblică a lui Iov. La început vedem că echipajul de filmare ocupă loc în rândurile publicului într-un teatru și pornește filmarea. După close-up – ul camerei urmează scena unde intră un bărbat alergând ca să-și prezinte cazul, și să se plângă de faptul că scena este umplută de comedii romantice fără valoare, în timp ce ar trebui să prezinte niște adevăruri foarte importante. Personajul este întrerupt de paznicul teatrului care vrea și el să-și prezinte cazul – acela al capului de familie sărac, care vrea să-și păstreze locul de muncă la teatru. Apoi diva, autorul și spectatorul își prezintă pe rând cazurile, povestea vieții lor și a greutăților lor. Toți se uită la cameră și păstrează mișcarea scenică. Apoi scena este brusc întreruptă, vedem din nou aceleași personaje, dar de această dată în alb-negru, cu mișcarea caracteristică comediilor slapstick, iar vocea naratorului, în loc să descrie acțiunea, repetă versurile unei poezii. Când această variantă a filmului este întreruptă, vedem personajele într-un decor expresionist, prezentând povestea lui Iov. Acest film nu povestește doar despre dragostea lui Oliveira față de teatru și literatură ci prezintă pe scurt istoria relației dintre teatru și film.

Istorie prezentată

În perioada următoare, în ciuda faptului că se păstrează prezența jocului scenic și a tradiției brechtiene în filmele sale, atenția lui Oliveira se întoarce din ce în ce mai frecvent către istoria și politica Portugaliei și a lumii, dar de regulă și în aceste pelicule limbajul și cuvântul scris sunt elementele care ghidează spectatorul. În această categorie se încadrează filmele Non, ou a Vã Glória de Mandar, 1990, Palavra e utopia 2000, Um filme falado, 2003, O Quinto Império – Ontem Como Hoje 2004, Cristóvão Colombo – O Enigma, 2007.

Oliveira privește istoria țării sale cu un ochi critic, mai ales perioada colonizărilor. În filmul Non, ou a Vã Glória de Mandar, 1990,urmărește un grup de soldați în jungla angoleză în ziua revoluției portugheze, 25 aprilie 1974, când țara îți pierde și coloniile. Pe drum, locotenentul povestește despre istoria Portugaliei, dar în mod ciudat scoate în evidență mai ales înfrângerile – într-o zi, care din punctul de vedere al puterii militare va aduce o nouă înfrângere pentru țară.

Pelicula Palavra e utopia se bazează pe scrisorile și predicațiile călugărului iezuit Padre António Vieira din perioada 1626 și 1695 – iar când nu suntem martorii predicilor și a prelegerilor sale diplomatice, în care vorbește în interesul populației locale transformată în sclavi și interpretează scrierile Bibliei – Oliveira structurează filmul din nou cu ajutorul vocii naratorului și a inserturilor cu text. Vieira este interpretat de trei actori diferiți  – teri actori care au fost foarte apropiați de regizor și l-au însoțit multă vreme în cariera sa: Ricardo Trêpa, nepotul lui Oliveira, este Vieira cel tânăr, Luis Miguel Cintra este Vieira adultul și Lima Duarte în rolul lui Vieira cel bătrân.

Filmul Un film vorbit prezintă călătoria unei mame și a fiicei ei. Pornind de la Lisabona, prin Nizza, Atena și Cairo urmăresc istoria Europei și în fiecare oraș încearcă să înțeleagă dezvoltarea civilizației cu ajutorul unui localnic și a limbii locale. Titlul portughez Um filme falado, „un film vorbit”și în ciuda faptului sau datorită acestuia că ne oferă un film de tip road-movie, filmul lui Oliveira este povestirea personală a diferitelor civilizații și țări.

Adaptarea biografiei

Manoel de Oliveira a făcut câteva filme autobiografice, dintre care unul foarte renumit a ajuns pelicula Călătorie spre începutul lumii (Viagem no Princípio do Mundo, 1997),care a fost ultimul rol al lui Marcello Mastroianni; interpretează un regizor de filme pe numele Manoel, care își însoțește un actor de origine portugheză pe drumul spre casă și vizitează acele peisaje unde a crescut Manoel de Oliveira. Regizorul, în vârstă de nouăzeci de ani la ora aceea, l-a ales pe Mastroianni drept alter ego și a primit premiul criticilor de film din Europa. Tot despre propria viață și propriile creații vorbește și în pelicula Porto da Minha Infância, 2011, în care a încorporat imagini din primele sale filme și înregistrări despre oraș de la începutul secolului al 20-lea. În film regizorul este interpretat de proprii săi nepoți, Jorge Trêpa și Ricardo Trêpa. Până la urmă caracterul documentar al filmului se poate manifesta și astfel: regizorul încredințează rolul de a-l interpreta pe el membrilor familiei sale, deoarece ei sunt cei mai apropiați de el.

Filmul Visita ou Memórias e Confissões a fost filmată în 1982 când a fost nevoit să vândă casa în care a locuit și a creat timp de 40 de ani. Experiența a fost prea personală ca să o scoată în public, astfel a fost nevoie să așteptăm până acum. Multe amintiri îl leagă de casa în care a trăit din 1940: bucurii și sărbători de familie, dar și amintirile arestării din 1963, de pe vremea dictaturii lui António Salazar, reconstituit în acest film. Casa în care a trăit timp de 40 de ani este un decor real, și această operă făcută publică postum conține din punct de vedere stilistic aproape tot ce l-a caracterizat pe Oliveira. În imaginile din deschidere se văd copacii din grădină, în timp ce auzim vocea lui Oliveira cum citește numele membrilor echipajelor de filmare, a colaboratorilor care l-au însoțit decenii de-a rândul pe drumul carierei sale.

Aceasta este acea vocea narativă care a fost omniprezentă în filmele sale și l-a ajutat în realizarea adaptărilor literare, în final vocea care i-a povestit viața.

Ar fi exagerat să spunem că aceste filme autobiografice povestesc mai mult despre Manoel de Oliveira decât celelalte filme ale sale – apartenența sa politică, religiozitatea sa, credința lui în teatru ca operă artistică completă, scoaterea în evidență a diferenței dintre realitate și film, toate povestesc despre el. Oliveira a declarat în mai multe interviuri că artistul și omul nu pot fi separați. Faptul că timp de patruzeci de ani, în timpul dictaturii salazariene abia dacă a avut ocazia să se exprime și uneori s-a văzut nevoit să-și refacă scurtmetrajele pentru a fi pe placul cenzorilor, a fost tot așa rezultatul convingerilor și a punctului său de vedere, cum a fost și succesul internațional, care a caracterizat aproape toate filmele sale în ultimii cincizeci și cinci de ani. Moștenirea lui Manoel de Oliveira a pus bazele existenței și vizibilității filmului portughez, dar este în același timp expresia faptului că perseverența dă roade și că inovațiile tehnologice ale fiecărei epoci sunt valoroase dacă sunt utilizate cum trebuie în mâna unui artist.

Bibliografie

1 Antoine Baecque and Jacques Parsi, Conversas com Manoel de Oliveira, tr. Henrique Cunha. Porto, Campos das Letras, 1999, 53.

2 Randal Johnson: Against the Grain: On the Cinematic Vision of Manoel de Oliveira,http://sensesofcinema.com/2003/feature-articles/de_oliveira/ – 17.04.2015. Sursă originală: Antoine Baecque and Jacques Parsi, Conversas com Manoel de Oliveira, tr. Henrique Cunha. Porto, Campos das Letras, 1999, 70.


Tag-uri neorealism film portughez manoel de oliveira teatru documentarism adaptare literatură
Iubiri neîmplinite, sau literatura portugheză și dorul