Italianul Poe

Dario Argento 1.

În 1977 Dario Argento pe lângă Giallo, se evidenţiază şi printr-un film horror ce merită a fi amintit, şi după o muncă regizorală ce s-a desfăşurat pe parcursul a patru decenii, putem afirma cu certitudine că Roşu Intens şi Suspine au reprezentat vârful carierei sale. Nivelul calitativ al filmelor ce au urmat a început să scadă. În decursul anilor ‛80 au apărut câteva realizări mai importante, iar în ultimele două decenii numărul filmelor ce merită a fi menţionate a scăzut dramatic.



Cu filmul Suspine, care a repurtat un succes enorm încă de la apariţie, Argentola doar 37 de ani îşi înscrie numele pe veci în istoria filmului. Însă pentru apariţia următorului său film a trebuit să aşteptăm trei ani. Între timp, s-a împrietenit cu George A. Romero care i-a atras atenţia cu filmul Night of the Living Dead (1968). În 1978 au turnat împreună filmul Dawn of the Dead, care a devenit repede un reper clasic şi cult, o variantă mai restrânsă a peliculei, sub denumirea de Zombi, a fost introdusă în Italia de către Argento. Succesului producţiei a făcut ca Lucio Fulci să-şi botezeze filmul tocmai terminat Zombi 2. Şi acesta a devenit la rândul său film cultic, în pofida faptului că n-a avut nici o legătură cu pelicula lui Argento.

În 1980 Argento realizează continuarea Suspinelor sub oblăduirea studiourilor Fox – interesate de succesul regizorului – sub denumirea de Infern (Inferno, 1980)în care este povestită întâmplarea „celei de-a doua mame”. În acest scop îl câştigă pe Mario Bava, care a contribuit la construirea decorului, iar fiul lui, Lamberto Bava a lucrat la acest film în funcţia de co-regizor. Efectele vizuale şi efectele – şoc aidoma Suspinelor sunt deosebite, însă datorită muzicii reţinute şi a acţiunii incoerente filmul devine plictisitor. În ciuda succesului enorm înregistrat de Suspine, Infernul dă faliment la casele de bilete (eşec pentru care Argento învinuie studioul, care între timp suferise schimbări în conducerea sa), din cauza acestui aspect, pentru apariţia celei de-a treia părţi a trilogiei, a trebuit să aşteptăm 26 de ani.

Simfonia briciului

După eşecul celui de-al doilea său horror, Argento se reîntoarce în 1982 la gialloul tradiţional, prin intermediul filmului Tenebre. Acest filmeste şi până astăzi, cea mai personală realizare a sa, care poate fi interpretat şi ca ars poetica, deoarece povestea-după destăinuirea lui Argento – fost inspirată din hărţuirea (devenită cât pe ce sângeroasă) venită din partea unui admirator fanatic. Protagonistul filmului este un scriitor foarte popular datorită poveştilor sale pline de violenţă, dar într-o zi este contactat de unul dintre cititorii săi, care cu puţin înainte a comis o crimă exact după schema descrisă în cartea acestuia. Argento aduce câteva argumente în favoarea alter egoului său, dar în linii generale nu are intenţia să se disculpe, mai mult, Tenebre este cel mai ambiţios film privitor la descrierea sexualităţii, scenele gore în numeroase ţări mutilate şi mişcarea camerelor de filmat.

Cu următorul său film, Creepers (Phenomena, 1985), Argento face o nouă încercare în domeniul horrorului supranatural. Situaţia de bază a filmului ne duce cu gândul la Suspine: tânăra sa eroină (care după propria caracterizare este vegetariană, singuratică şi iubeşte animalele – dintre toate caracterele feminine ale lui Argento aceasta având cea mai pronunţată inspiraţie biografică) ajunge la o instituţie şcolară cu internat terorizată de un criminal. Fata este capabilă să comunice cu gândacii, şi îşi dă seama că aceştia pot s-o conducă pe urmele criminalului. Acest film a reprezentat debutul în limba engleză a lui Argento, dar Phenomena este o componentă interesantă a carierei sale mai ales datorită coloanei sonore. Şi soundtrack-ul acestui film este interpretat de Goblin (tema sa genială este prelucrată şi de formaţia italiană de muzică heavy metal – Rhapsody), dar putem auzi numeroase piese din acest gen (şi formaţia Iron Maiden, care la vremea aceea era pe val, împrumută o piesă filmului) folosite de regizor când într-o manieră genială când într-un stil total amatoricesc. Phenomena, la modul general poate fi interpretat ca o variantă regândită aSuspinelor: Argento amplifică motivele de basm, respectiv recreează atmosfera nuvelelor lui Poe (mai ales cea a Duplei crime de pe strada Morgue, ajunge să ne gândim la motivele animale ale filmului). Părerile sunt împărţite în privinţa acestui film, şi chiar dacă nu putem vorbi de o capodoperă, ţinând cont de toate trăsăturile sale modeste, este totuşi o întreprindere ambiţioasă, care se înalţă cu mult deasupra filmelor horror obişnuite.

În 1985–86, Argento colaborează ca scenarist şi regizor în cadrul peliculelor lui Lamberto Bava, Demonii – partea 1 şi 2. Aceste două filme pot fi caracterizate mai ales ca o variantă mai alertă a filmului Dimineaţa morţii, dar ca în cazul lui Phenomena, din cauza coloanei sonore saturate de hituri muzicale şi a reprezentărilor exagerate ale violenţei, se încadrează în categoria filmelor horror extrem de populare ale epocii VHS. Următoarea regizare a lui Argento – gialloul revenind din nou – este Opera apărută în 1987, filmată în condiţii haotice, şi care este amintită drept ultima sa capodoperă. Eroina principală a filmului este o cântăreaţă de operă, care nu poate să se bucure de succesul neaşteptat, deoarece prin aceasta, trezeşte şi interesul criminalului în serie. Pe deasupra, fanaticul admirator nu vrea s-o omoare ci doar s-o chinuie: o leagă şi îi pironeşte privirea (după capcana din Pasărea cu pene de argint Argento obligă din nou la identificarea privitorului) şi comite o serie de crime sub privirea ochilor ei. Aici Argento îşi etalează stilul de artă exploitation sub o formă pură, deoarece viaţa artistei nu este ameninţată în mod real (astfel că, nici filmul nu poate fi predictibil, fiindcă după Psycho, eroinele nu prea mor) respectiv identitatea şi motivaţia criminalului – obişnuita traumă freudiană din copilărie şi refularea acestuia – nu are o importanţă deosebită.

Sfârşitul casei Argento

La vârsta de 47 de ani, Dario Argento depăşeşte perioada de glorie a cinematografiei sale, scăderea calitativă a filmelor sale era numai o chestiune de timp. Anii ‛90 reprezintă o perioadă de stagnare pentru opera sa de viaţă, din cele patru filme pe care le-a realizat în această perioadă nici unul nu se ridică la nivelul celor precedente. În 1990 lucrează din nou în colaborare cu prietenul său George A. Romero până la finalizarea peliculei Doi ochi diabolici (Due occhi diabolici) filmată pe teritoriul Statelor Unite, care conţine din partea ambilor regizori câte o adaptare Poe cu durata de o oră. Adaptarea Mr. Valdemar a lui Romero a fost una extrem de anostă, una dintre cele mai slabe creaţii ale sale, în schimb Argento realizează un film remarcabil din Pisica neagră. Această piesă clasică a lui Poe a fost prelucrată de filmele horror de nenumărate ori, opera lui Argento fiind cea mai originară dintre toate: de fapt este o sinteză a tuturor nuvelelor Poe preferate de el, dovedind prin aceasta marea asemănare dintre el şi scriitorul Edgar A. Poe. Eroul său principal este din nou un artist problematic, de această dată un fotograf, care ucide o pisică şi o fotografiază între timp, Argento reflectează din nou prin acest gest asupra învinuirilor aduse asupra propriei arte, luând în derâdere criticii conformişti. Pisica neagră merită să fie vizionată mai ales datorită efectelor speciale şi ale mişcărilor splendide ale camerelor de filmat, dar laolaltă cu jumătatea de film modestă a lui Romero, ca şi întreg, pelicula Doi ochi diabolici nu poate fi catalogată drept o reuşită.

Cel mai mare eşec de până acum a lui Argento a survenit în 1993: debutul în America ca lung metraj, al filmului giallo-thriller, intitulat Trauma, dovada insuccesului fiind certificată de faptul că Hollywoodul nu are deloc intenţia să-l facă să părăsească Italia. Trauma putea să devină şi capodoperă: după Doi ochi diabolici, muzica a fost din nou compusă de Pino Donaggio, şi pe marginea filmului a lucrat şi Tom Savini (Dimineaţa morţii, Vineri 13), un specialist mai mare în efecte ca el nu şi-ar fi dorit nici un regizor. În mod surprinzător nu au fost probleme cu povestea filmului – Argento prelucrează şi aici într-un mod excelent situaţia pseudo-vizuală –, ci mai ales cu desele rezolvări nerealiste şi infantile: de exemplu capetele de oameni tăiate, cărora nu prea le păsa de acest lucru, au distrus filmul. Pe deasupra, aici i-a repartizat Argento primul (şi – spre marea dezamăgire a fanilor – nu ultimul) rol fiicei sale mai mici, Asia Argento, vizibil netalentată şi fără calităţi fotogenice.

Următoarea lor colaborare este Sindromul Stendhal (La sindrome di Stendhal, 1996), povestea în care eroina este pe urmele criminalului, dar suferă de „sindromul Stendhal”, adică influenţa artei asupra sa este şocantă. De acest fapt încearcă să profite nemesisul său (aidoma criminalului din Operă) – fiind o lucrare elaborată mai amănunţit, dar realizarea este din nou dificilă, acum în primul rând gore-ul CGI este factorul perturbant. Sindromul Stendhal este interesant în primul rând din contextul operei de viaţă, ca una dintre principalele teme ale lui Argento, ca şi prelucrarea legăturilor dintre sexe şi violenţă „rape and ravenge” şi dezminţirea presupusului misoginism al regizorului; în ciuda succesului financiar şi critic, în comparaţie cu operele precedente, este o creaţie nesemnificativă.

Argento reapare în atenţia publică în 1998 cu Fantoma de la Operă( Il fantasma dell’opera) din nou cu Asia în rolul principal. La începutul anilor nouăzeci regizorul se confruntă cu o nouă problemă: pierde contactul cu publicul său, iar nivelul în scădere al filmelor sale, respectiv datorită conţinuturilor deocheate, primeşte un buget din ce în ce mai restrâns, fapt ilustrat şi de lamentabila coproducţie italiano–maghiară Fantoma de la Operă. Prelucrarea poveştii lui Gaston Leroux a părut o idee bună, deoarece atracţia regizorului faţă de teatru a fost dintotdeauna puternică, filmele sale fiind un fel de producţii „grand guignol”. Exceptând gore-ul său totdeauna impozant – considerat drept marca sa – şi efectele vizuale, modificările impuse de Argento (de exemplu profilarea feţei fantomei) nu au adus nici un beneficiu filmului, care la 12 ani după apariţie are efectul unui exploitation sau film trash ordinar, fiind etichetat cel mai bine sub denumirea de „unintentional comedy”.

În pragul mileniului trei, Argento pare să se dizolve în curentul principal al filmelor europene, dar reuşeşte în 2001 să încropească un giallo excelent, care ne reaminteşte de cele mai bune filme ale sale, denumit Insomnii (Non ho sonno), peliculă după care şi Quentin Tarantino se dă în vânt. Argento aici nu include multe noutăţi în comparaţie cu celelalte lucrări ale sale, dar îmbogăţeşte genul cu o capodoperă dovedind că, că ambiţiile sunt cele de odinioară şi la 61 de ani este acelaşi băiat rău, care a realizat la vremea respectivă Roşu Intens şi Suspine.

În 2004 apare cu un film surpriză: sub titlul de Jucătorul de cărţi (II Cartaio), o continuare neoficială a Sindromului Stendhal, având unele aspecte asemătătoare cu acesta. Şi de această dată protagonistul este o femeie detectiv foarte hotărâtă, care are probleme cu un criminal ce operează în stil extrem de modern (invită lucrătorii de la poliţie la o partidă de poker pe internet, miza fiind o femeie ajunsă prizoniera deraiatului). Acest film este cel mai reţinut dintre toate operele lui Argento, are foarte puţine stilizări şi scene de violenţă explicite, se aseamănă mai ales cu un 24 captivant sau un CSI(Crime Scene Investigation): axat pe episodul cu acelaşi nume. Reacţia publicului privitoare la Jucătorul de cărţi este ambiguă: Argento face dovada că poate acapara atenţia spectatorului şi fără gore sau erotică, dar provoacă pe de altă parte deziluzie prin schimbarea stilului său original pe trucaje cu cărţi de joc.

După această realizare, Argento nu se mai prezintă timp de trei ani cu filme de cinema, lucrând în acest răstimp în domeniul televiziunii, de exemplu în 2005, aduce un omagiu idolului său prin filmulÎţi place Hitchcock? (Ti piace Hitchcock?) turnat în Italia. După aceasta a fost solicitat de către producătorii americani de la Showtime, pentru regizarea unei părţi din Master of Horror în compania unor nume ca Tobe Hooper, John Carpenter, Takashi Miike. Episodul lui Argento ne reaminteşte de primele sale personaje de coşmar: povestea lui Jenifer, o fată cu chipul şi sufletul pocit, dar care exercită asupra bărbaţilor o atracţie irezistibilă, a cărei parteneri îşi dau seama prea târziu de obiceiurile sale rele, ca de exemplu canibalismul. Filmul este unul dintre cele mai bune părţi ale serialului din prima stagiune, poate şi datorită efectelor gore dureros de reale, efecte pentru care Argento datorează mulţumiri perechii Nicotero-Berger. Cel mai bun episod al stagiunii următoare este cu siguranţă Pelts, cel de-al doilea opus a lui Argento, în care un blănar ajunge victima propriei vocaţii – Argento s-a ferit întotdeauna de „mesajele” didactice, dar filmul lui poate fi interpretat ca un horror grotesc de „protecţie a mediului”, potrivindu-se fidel cu opera sa de viaţă saturată de motive animale.

În 2007 apare filmul A treia mamă (La terza madre) ultima parte a trilogiei Trei mame care putea deveni marea reîntoarcere, dar care a provocat o deziluzie generală. Cu povestea nu au fost probleme deosebite dar toate aspectele realizării au fost dezamăgitoare. Ce este mai rău numai acum urmează: Giallo, apărut în 2009. De această dată, Argento a lucrat cu scenariul împrumutat de la Sean Keller şi Jim Agnew, care au recunoscut că au scris un story ca omagiu adus regizorului şi pe care l-au caracterizat drept o giallo-dramă apoasă. Acest fapt a necesitat minimalizarea gore-ului şi a suspense-ului astfel că, lui Argento nu prea i-a mai rămas şanse să producă o peliculă de calitate, filmul devenind neinteresant şi plictisitor, pe deasupra ajungând singura autoparodie din opera sa de viaţă, ca după aceea regizorul să se disocieze total de aceasta.

 În prezent nimbul lui Dario Argento a pălit mult, acest lucru neschimbând faptul că, el rămâne totuşi reprezentantul cel mai important al filmului de masă. A avut o influenţă de netăgăduit asupra evoluţiei filmelor horror şi thriller, a lărgit hotarele genului, declarând de fiecare dată război cenzurii şi gustului public prin intermediul artei sale sincere şi independente. Imaginile sale atrăgătoare şi respingătoare în acelaşi timp, conform ambivalenţei genului horror, gore-ul fiind doar marcantul culorii roşii – dacă ar regiza o comedie pentru adolescenţi, ar folosi foarte mult din Merlot. Rămâne de văzut dacă va reveni cu filme excelente ca în perioada sa de glorie, până atunci însă, putem fi în aşteptarea remake-urilor Suspine respectiv Roşu Intens (regizat de Romero!).