Istoria filmului turc 3/3


Un alt tip de filme, cu o anume importanţă în Turcia, îl reprezintă filmele islamiste. Încă din anii ’60–‘70 au apărut mişcări precum „ulusal sinema” (cinematograf naţional utilizând termenul ’naţional’ modern) şi „milli sinema” (cinematograf naţional utilizând termenul vechi pentru naţiune).



Ulusal sinema şi milli sinema

Primul cultiva dimensiunea naţională iar al doilea moştenirea islamică turcă şi respingea marxismul. „Beyaz sinema” („cinematograful alb”) din anii ‘90 provine din al doilea. El a fost definit de jurnalistul Abdurrahman Sen: „Definesc cinematograf alb operele cinematografice care respectă religia, limba, cultura, tradiţiile şi obiceiurile poporului nostru, care promovează valori perene cărora trebuie să le fim loiali.” Practic, pentru cineaştii islamişti occidentalizarea este văzută ca o formă de aculturalizare care conduce la o criză morală. De aceea filmele cineaştilor islamici reprezintă ecranizări de opere celebre ale unor autori islamici, conţin personaje exemplare într-o societate ostilă, promovează pietatea, devoţiunea, sacrificiul, toleranţa, iertarea, gratitudinea, răbdarea, solidaritatea şi generozitatea. Referindu-se la pericolul cinematografului islamic invocat de unii, veteranul criticii turce de cinema Attila Dorsay a conchis: „Dacă Hollywood-ul poate face timp de câteva decenii filme cu martiri fundamentalişti precum Ben Hur şi Cele zece porunci, atunci lăsaţi-i pe islamişti să încerce să facă.”

Cele mai cunoscute filme islamiste propun eroi care constituie modele morale. Acţiunea din Minyeli Abdulah (r. Yucel Cakmakli, 1989), după romanul omonim al lui Ismail Hekimoglu, are loc în Egipt în timpul regelui Faruk şi al adminstraţiei britanice. Abdulah suportă opresiunea toată viaţa pentru devoţiunea lui faţă islam. Oferind un exemplu didactic de musulman exemplar filmul condamnă totodată imperialismul occidental şi regimurile locale corupte. Minyeli Abdulah a avut mare succes de casă dar Minyeli Abdulah II (1990) nu l-a repetat. Exilul / Sürgün (r. Mehmet Tanrisever, 1992) este povestea unui profesor din Istanbul exilat într-un sat din Anatolia pentru credinţa sa. Dovedind o exemplară răbdare şi devotament el transmite simţul răspunderii sătenilor şi le câştigă sprijinul, cu excepţia muhtarului (primarului) care i se opune. Împreună cu hogea, marginalizat în timpul instalării republicii, el întăreşte credinţa locuitorilor înainte de a fi exilat din nou. Se poate observa că avem de-a face cu aceeaşi poveste din Un sezon la Hakkari, însă acolo eroul era un profesor liber cugetător.

Yilmaz Güney şi problema kurdă

Practic, primul cineast turc de anvergură mondială a fost Yilmaz Güney (1937–1984, nume real Yılmaz Pütün). El s-a impus ca cel mai popular actor deşi avea o faţă dură astfel încât a ajuns a fi poreclit „cirkin kral” („regele urât”). S-a specializat în anii ‘60 şi ‘70 deopotrivă în interpretarea unor bandiţi şi regizarea unor filme despre aceştia. Deşi aceste filme nu mai pot fi apreciate azi precum o făcea publicul local din epocă trebuie menţionat că interpretând asemenea roluri Güney a putut impune pentru prima dată o vedetă cu o figură aspră în dauna junilor-primi. Un film precum Elegie / Agit (1972), în care este deopotrivă regizor şi interpret principal (în rolul şefului de bandă Cobanoglu), redă o poveste despre lăcomie, pericole, trădare şi crime a unei bande de traficanţi care se ascund într-o zonă inaccesibilă din munţi. Pa lângă suspans regizorul utilizează în acest film şi câteva imagini plastice care sugerează că asprimea mediului s-a transmis şi locuitorilor.

Lui Güney i se datorează şi primele filme despre problema kurdă. Povestea filmului Drumul / Yol (Turcia-Elveţia-Franţa-Germania, 1982, sc., r. Yilmaz Güney, Şerif Gören) este aproape la fel de fascinantă ca şi filmul. Yilmaz a coordonat producţia din închisoare dându-i indicaţii lui Gören, apoi după eliberare, a fost prezent la montaj. Călătoria pe care ne-o propune Gűney în acest film este de fapt în profunzimea Turciei anilor ‘80, o ţară cu un regim opresiv pentru kurzi şi cu tradiţii obtuze, căci aici acţionau nu numai represaliile împotriva civililor, barajele şi percheziţiile armatei, ci şi obscurantismul religios sau inegalitatea între sexe. Filmul nu constituie deci doar drumul spre casă a cinci deţinuţi de pe Insula Imrali care au obţinut o permisie de o săptămână, ci, prin intermediul flashbackului, şi o reconstituire a vieţii acestora, evident imaginile devenind şi elementele unei alegorii. Alegoria lui Gűney coexistă însă uimitor cu realismul. Pe lângă subiectul cutremurător, ilustraţia muzicală perfect adecvată şi montajul alert alternând cu imagini poetice bine motivate – amintiri şi vise – datorate lui Erdoğan Engin contribuie la un film memorabil. Păsările reprezintă un leit-motiv obsedant, fie că sunt pescăruşii care zboară deasupra insulei, canarul galben din colivia deţinutului Yusuf, corbii care planează deasupra hoitului unui cal sau porumbeii de deasupra satului kurd înconjurat de militari. Şi imaginile unor oraşe şi sate din estul Turciei transformă pitorescul oriental în elemente indispensabile înţelegerii filmului: vânzători şi cântăreţi ambulanţi, trenuri şi autobuze în care călătoresc înghesuiţi oameni alături de animale, cişmele unde oamenii beau apă dar se şi spală pe picioare, copii care se maturiezează forţat, fie că sunt martori la raiduri ale armatei, muncesc sau fumează pe stradă cu zâmbete şmechereşti, un potcovar, o femeie bocind, baclavale, covrigi purtaţi în tăvi pe cap, cărucioare cu legume trase de oameni, sărutarea mâinii şefului familiei inclusiv de către femei, spălarea în lighean, un tratament dentar empiric cu fier înroşit, o întâlnire în care logodnicii sunt urmaţi prin oraş de către surorile fetei etc. Istoriile personajelor sunt prezentate în secvenţe care alternează, sugerând şi astfel că este în definitiv vorba despre o aceeaşi poveste tristă despre îngrădirea libertăţii. Yusuf (interpretat de Tuncay Akça) e nevoit să se întoarcă căci şi-a pierdut permisul de călătorie. Este o ironie amară căci el îl pierduse după ce arătase camarazilor săi fotografia de pe el care îl nemulţumea căci i se părea că arată acolo ca un ucigaş. Seyt Ali (Tarik Akan) este îndemnat de rude, inclusiv ale soţiei, să răzbune onoarea familiei ucigându-şi soţia infidelă. Străbate o trecătoare cu zăpadă abundentă pentru a ajunge în satul unde Ziné (Şerif Sezer) fusese legată cu lanţuri de picioare în pivniţă timp de opt luni chiar de către proprii părinţi. Îşi ia soţia şi pleacă împreună cu fiul lor spre casa lui. În trecătoare soţia slăbită se prăbuşeşte în zăpadă iar el se decide să o ducă în spate. La spital constată că e prea târziu, Ziné a murit îngheţată. Mevlat (Hikmet Çelik) se întoarce în satul său şi priveşte pe furiş cum armata distruge casele pentru a determina pe câţiva rebeli kurzi să se predea. Ömer (Necmettin Çobanoglu) se întoarce acasă fericit la logodnica sa, dar este dezamăgit să afle că familia i-a ales o altă soţie. Pleacă spunând că nu vrea să se căsătorească căci nu poate să lase o văduvă în urma sa. Mehmet Salih (Halil Ergün) este acuzat de moartea cumnatului său care îi ceruse să-l ajute să jefuiască un magazin de bijuterii însă el s-a speriat şi a plecat cu maşina, astfel încât Aziz a fost împuşcat. Ajuns la Dyarbakir constată că soţia lui, Emine (Meral Orhonsay), nu vrea să-l primească iar un frate al ei încearcă chiar să-l înjunghie. Se decide să-şi mărturisească laşitatea. Până la urmă Emine fuge cu copiii la el şi pleacă împreună. În tren cei doi încearcă să facă dragoste în closet dar ceilalţi călători îi blesteamă şi îi lovesc. Deşi nu aveau acte de căsătorie şi ar fi trebuit să fie arestaţi, conductorul trenului îi eliberează convins de faptul că cei doi copii sunt ai lor. Este singura călătorie care se termină cu bine. Scenele din trecătoare sunt de-a dreptul antologice. Seyt înfruntă viscolul cu o broboadă înflorată înfăşurată peste şapcă. Broboada sugerează de la început vulnerabilitatea lui în faţa stihiilor. Drumul prin zăpada înaltă este istovitor astfel încât calul se prăbuşeşte iar Seyt încearcă să-l facă să se ridice lovindu-l cu hamul, apoi e nevoit să-l împuşte.

Scenele cu caii în zăpadă au inspirat şi un film celebru iranian: Vremea cailor beţi / Zamani barayé masti asbha (r. Bahman Ghobadi, 2000). La întoarcere, Ziné se opreşte lângă leşul calului sfâşiat de lupi. Priveşte dinţii dezgoliţi ai calului, apoi se uită în sus dar pe cer se rotesc corbii. Se aud lupii urlând. Atunci ea se roagă lui Alah să-i dea putere. Perspectiva se mută astfel încât copilul priveşte în urmă şi îşi vede mama ca un punct pe zăpadă. El îşi anunţă timid tatăl că mama a căzut. Seyt îşi aminteşte din nou avertismentul rudelor care i-au povestit despre o femeie care a îngheţat în trecătoare de curând. Se întoarce şi o priveşte. „Picioarele, picioarele mele! Nu mă mai duc. Îmi pare rău, îmi pare rău” – spune femeia. El o ia în cârcă. „Nu lăsa fiarele să mă mănânce! Sunt gata să fiu sclava ta. Mâinile, nu îmi mai simt mâinile!” Ea îşi dă seama că va muri şi îi spune că este un om bun şi îşi aminteşte cât de frumos cânta el din fluier. Când Ziné îşi pierde cunoştinţa, el mai întâi îi strigă să se trezeacă, apoi o loveşte cu hamul ca pe cal. Abia drumul prin trecătoare şi consecinţele lui rezolvă dilema lui Seyt Ali. El îi spusese în tren prietenului său Mehmet Salih că „într-un colţ al inimii există milă, iar în celălalt ură”, răspunsese ambiguu rudelor care îl îndemnau la crima reparatorie, se purtase aspru cu soţia dar împrejurările dramatice prin care au trecut împreună în trecătoare dovedesc că a încercat să-i salveze viaţa, nu să o ucidă. În tren, întorcându-se la închisoare, îşi pipăie verigheta, apoi îşi pune mâinile pe faţă copleşit de durere. Este nu numai finalul ezitărilor lui, ci şi al filmului.

În Călătorie spre soare / Güneşe yolculuk (Turcia-Olanda-Germania, 1999) al regizoarei Yesim Ustaoglu, Mehmet (interpretat de Newroz Baz), un tânăr turc venit de la ţară care lucrează la canalizarea Istanbulului, este luat drept un kurd, întemniţat şi schingiuit căci călătorea într-un autobuz alături de un terorist înarmat. În urma arestării, după o săptămână este concediat şi îşi pierde locuinţa. Iubita lui Arzu (Mizgin Kapazan) îl însoţeşte o vreme când el se mută din oraş în oraş dar până la urmă cei doi se despart. Prietenul său kurd Berzan (Nazmi Qirix) îl găzduieşte, iar când acesta este ucis în timpul unei demonstraţii, Mehmet decide să ducă trupul în satul natal al prietenului iar călătoria îl face să înţeleagă mai multe despre suferinţele kurzilor. În mod ironic satul a fost şters de pe faţa pământului pentru a face loc unui baraj. Îmbinarea de dramă şi road-movie s-a bucurat de succes internaţional. Imaginile realizate de Jacek Petrycki, mai ales reconstituirea ocupării de către armata turcă a unui oraş kurd, ca şi muzica care îmbină sonorităţi moderne şi orientale a macedoneanului Vlatko Stefanovski completează povestea emoţionantă a unui inocent care decide să nu fie doar o victimă, ci începe să-i înţeleagă pe cei între care poliţia propriei ţări l-a amestecat dintr-o eroare. Chiar dacă este vorba despre o eroare care a acţionat asupra unui individ, filmul regizoarei turce sugerează că nedreptatea nu este numai împotriva lui, ci împotriva unei întregi comunităţi. Faptul că eroul îi întreabă pe anchetatori dacă este un delict a avea un ten închis şi decizia lui de mai târziu de a-şi vopsi părul într-o nuanţă deschisă sugerează că şi el a înţeles acest lucru. Scena în care Mehmet şi Berzan se feresc din calea unor huligani beţi care vin de la un meci şi fac astfel cunoştinţă, anticipează subtil evenimentele ulterioare. Şi Majoritatea/ Çogunluk(r. Seren Yüce), premiat recent la Veneţia, abordează subiectul minorităţii kurde. Dragostea dintre o studentă kurdă şi un tânăr turc se va încheia brusc căci el va ceda opiniei „majorităţii” şi îşi va părăsi iubita.

Cinematograful de azi: Ceylan şi Kaplanoglu

Astăzi cinematograful turc practic nu mai impresionează prin cantitate, ci prin calitate, probată de mai mulţi cineaşti destul de diferiţi. Cel puţin doi dintre aceştia ne atrag atenţia: Nuri Bilge Ceylan (n. 1959 Istanbul) şi Semih Kaplanoglu (n. 1963 Izmir). Amândoi sunt cineaşti compleţi căci Ceylan a lucrat adesea şi ca operator iar Kaplanoglu a lucrat în publicitate, apoi a devenit dramaturg, regizor şi producător.

Ceylan a uimit depotrivă publicul şi criticii la Cannes cu Distant / Uzak (2002), o dramă a alienării urbane, oferită în mod surprinzător de către un cineast turc. Cinematografia turcă s-a caracterizat mereu prin drame rurale. Filmul a obţinut 3 premii la Cannes, inclusive pentru interpretare din partea a doi interpreţi neprofesionişti. Mahmut (Muzaffer Özdemir), un fotograf free-lancer (ca şi în alt film turc, Chipul secret / Gizli yüz, 1991, r. Ömer Kavur) părăsit de soţie, trebuie să adăpostească în aparatamentul său din Istanbul un verişor, Yusuf (Emin Toprak), care a venit de la ţară în căutarea unei slujbe. La un moment dat, Mahmut îl angajează pe Yusuf ca asistent dar cei doi nu vor deveni prea apropiaţi. Mahmut este un intelectual sceptic, depresiv, excentric şi chiar maniac în timp ce Yusuf e un ţărănoi naiv şi necultivat. Amândoi au mame bolnave şi probleme cu femeile iar singurul lucru care îi apropie este fumatul. Ca şi personajul său, Ceylan mizează pe efecte vizuale iar camera este un martor al solitudinii fie în scene când Mahmut priveşte peisaje cu Istanbulul iarna sau în cele în care Yusuf urmăreşte femei. Vasele din port sau avionul cu care pleacă soţia lui Mahmut devin simboluri ale distanţei. Istanbulul cu zăpadă este uimitor precum Grecia cu ceaţă şi zăpadă la Anghelopoulos.

Un film turcesc ar fi fost până de curând o melodramă rurală sau un film dedicat valorilor familiei tradiţionale. În Trei maimuţe / Üç maymun (2008, Turcia-Franţa-Italia) Ceylan reia motivul valorilor familiei ca motiv principal, dar de data aceasta ale unei familiii din Istanbul. Şoferul Eyüp acceptă contra unei sume de bani să facă un an şi jumătate de închisoare în locul patronului său (care intenţiona să se apuce de politică) pentru lovirea unui pieton. Fiul şoferului, Ismail, îşi convinge mama să-i ceară patronului Servet bani pentru un automobil la mâna a doua. Servet e atras de frumuseţea lui Hacer şi cei doi se angajează în adulter. Fiul descoperă adulterul, iar după ce se întoarce de la închisoare şi Eyüp devine suspicios. Precum într-o tragedie fiecare dintre cele patru personaje pare decent şi îndreptăţit în acţiunile sale până la un moment dat dar noua situaţie îi face să acţioneze în mod ilogic. Nimeni nu mai este ca înainte de parcă intervine hybrisul din tragedia antică şi astfel putem înţelege şi titlul filmului. Hacer îl roagă pe Servet să nu o părăsească apoi nu este în stare să se sinucidă. Ismail evoluează de la lene la furie în timp ce Eyüp, deşi brutal cu soţia sa precum un soţ turc tradiţional, este gata să accepte totul şi chiar să ascundă crima lui Ismail. Micul apartament va concentra drama, în timp ce terasa cu vedere spre Bosfor, vase şi trenuri sugerează că personajele nu sunt însă izolate, prizoniere ale destinului, ci concertate cu restul lumii. Ca de obicei imaginile sunt foarte bine realizate încât se poate spune că directorul de imagine Gokhan Tiryaki transformă unele scene în veritabile tablouri.

Ceylan şi-a făcut un obicei din a cuceri lauri la Cannes. A obţinut marele premiu al juriului cu Distant (2002) şi cu A fost odată în Anatolia / Bir zamanlar Anadolu’da (2011), Climate / Iklimler (2006) şi premiul pentru cel mai bun regizor cu Trei maimuţe (2008). A fost odată în Anatolia este un film asemănător întrucâtva cu Poliţist, Adjectiv şi Aurora. Căutarea de către autorităţi a unui cadavru pe întinderile stepei anatoliene devine aproape un film poliţist în timp real, mult mai aproape de realitatea activităţii anchetatorilor şi departe de ritmul alert al unui film poliţist clasic.

Semih Kaplanoglu a realizat trilogia lui Yusuf, un copil singuratic dar sensibil din mediul rural. Trilogia cuprinde filmele Oul (2007), Lapte (2008), Miere (2010), cu ultimul regizorul obţinând Ursul de Aur la Berlinale. Într-adevăr, este cel mai bun film din această serie căci reuşeşte să redea copilăria cu o prospeţime greu de egalat. Este un film tulburător deşi fără muzică şi multe cuvinte căci conţine imagini răscolitoare, greu de uitat. El oferă de asemenea imagini ale unei alte Turcii, partea nordică de lângă ţărmul Mării Negre. În acest film Yusuf e un băiat de şase ani care se bâlbâie când vorbeşte în public şi de aceea e nefericit la şcoală şi tinde să nu vorbească. El vorbeşte doar cu tatăl său, în şoaptă. Familia duce o existenţă extrem de simplă într-o cabană izolată chiar şi de satul de munte. Tatăl îşi ia fiul în păduri în căutarea fagurilor albinelor sălbatice. Odată, în pădure tatăl are o criză de epilepsie. Aceasta pare explicaţia dispariţiei tatălui din final şi o confirmare a faptului că viaţa la marginea civilizaţiei poate fi extreme de dură.

Georges Sadoul în istoria sa mai cuprinzătoare dar mai timpurie a cinematografului menţionează aproape toate cinematografiile din lume. În cazul său formaţia marxistă şi epoca în care a fost elaborată istoria ar putea explica viziunea aproape exhaustivă şi importanţa acordată fiecărei şcoli cinematografice. Într-o anumită măsură interesul pentru cinematografiile naţionale şi mai ales pentru cineaştii europeni se poate observa de fapt în toate studiile franceze de cinema. Similar cu Sadoul procedează Roger Boussinot în „Enciclopedia cinematografului” însă deşi acordă câteva rânduri cinematografului albanez, îl ignoră pe cel turc, inserând însă un paragraf despre regizorul Yilmaz Güney. Americanul Ephraim Katz în enciclopedia sa ignoră România şi Turcia. Britanicul David Parkinson („History of Film”) şi americanul Gerald Mast („A Short History of the Movies”) ignoră cinematografiile din Grecia, România şi Turcia. Considerăm că astăzi, datorită valorii sale probate mai ales în ultimele decenii, cinematograful turc trebuie să-şi facă loc în toate dicţionarele şi encicolopediile de cinema.