Filmtettfeszt. Numărul 12


Ediţia a douăsprezecea a Festivalului Filmtettfeszt, realizat de colectivul revistei de film Filmtett, care apare la Cluj Napoca în limba maghiară, s-a desfăşurat între 4 şi 7 octombrie în Cluj-Napoca. E reconfortant că există un asemenea festival de profil, unde să te pui la punct cu starea cinematografului de limbă maghiară. E un festival prietenos pentru că nu a devenit supraponderal şi gomos. Nu vezi artificialitate şi ipocrizie, dar ai şansa să dai de filme interesante.



Am fost şi eu la acest festival. Şi iată ce am văzut.

Scurte

La capitolul scurt metraje am putut urmări un număr de şase filme, produse în 2011 şi 2012. Ele permit o constatare: tinerii cineaşti unguri practică un cinematograf calofil, în care compoziţia cadrului, mişcarea de cameră, atenţia acordată echilibrului cromatic şi jocului actoricesc nu sunt vorbe în vânt. Ele continuă tradiţia care a făcut celebru cinematograful maghiar „clasic”. Pe scurt, este vorba de atenţia pentru formă. Iar în afara formei nu există artă, cum ne încredinţa Serghei Uruşevski, operatorul lui Kalatozov. Unele producţii sunt filmate pe pelicule, altele păreau realizate pe DSLR. Oricum, toate demonstrează o bună stăpânire a profesiei de cineast, în toate compartimentele sale.

Iszlai József, Bántó Csaba: Rămăşiţe vii

Rămăşiţe vii (Eleven töredék, 2012, r. Iszlai József, Bántó Csaba) este un mic horror bine condus şi decupat, atent filmat, încapsulând suspans şi tensiune în proporţiile cerute de reţetar. Visare (Álmodó, 2012, r. Hartung Attila) ca şi Milza, mon amour (2011, r. Réti Iringó) par vehicule pentru demonstraţii de compoziţie a imaginii. Ambele realizate în alb-negru, ele par să ignore necesitatea unui story, văzut ca un simplu pretext în favoarea instaurării atmosferei. Le răscumpără Pădurea lui Kárpáti György Mór (2011) o povestire poliţistă cu final deschis şi, mai ales, Legenda (2012, r. Szirmai Márton) o povestedulce-amară despre o felie de viaţă. În sfârşit Finalé (Finálé, 2011, r. Simonyi Balázs) propune spectatorilor o lecţie de virtuozitate cinematografică – opt minute de acţiune în doar două planuri-secvenţă, filmate cu ajutorul unui Steadycam foarte bine echilibrat şi a unui operator pe măsură.

Documentar

Filmul lui Somogyvári Gergő Febra ricşei (aş traduce-o şi ca Ricşa febrilă Riksaláz, 2012) ne duce în comunitatea unor prestatori de servicii de o factură aparte. Se pare că ultima fiţă în Ţările de Jos ar fi turul Amsterdamului cu ricşa. Iar majoritatea conducătorilor de ricşă din portul olandez o formează est-europenii, între ei dominând maghiarii. Dar nici alte naţii – români, bulgari, polonezi etc. – nu rămân pe margine. Încât vorbim despre un eşantion reprezentativ al unei umanităţi est-europene care încearcă să-şi modeleze o viaţă de multe ori dincolo de controlul propriu. Şi care reuşeşte în măsură mai mare sau mai mică. Toţi fug de ceva pe care nu-l definesc în faţa camerei, dar care se găseşte din belşug cu cât înaintezi mai spre Estul Europei. Ei ajung sau eşuează în Amsterdam, văzut ca loc al celei de-a doua şanse.

Somogyvári Gergő: Febra ricşei

Din nou se confirmă valoarea documentară a acestui tip de filme. Printre tipologiile umane înfăţişate, de la vagabonzi şi marginali la şmecheraşi, trecând prin echilibraţi care vor să-şi construiască o viaţă ordonată, vedem diverse ipostate ale victoriei umane sau, dimpotrivă, ale naufragiului. Prinde chip, în faţa noastră, fresca unei lumi dezorientate, care încearcă să dea un înţeles acestei vieţi fără echilibru şi repere, acestei eterne stări de tranziţie ce caracterizează timpul prezent. E un tablou care s-ar cuveni să ne revolte, dar nu o face, pentru că filmul documentează inclusiv propria noastră atitudine, mentalitate şi superficialitate, ca un eşantion reprezentativ al epocii.

Cineclub

Activitatea cineclubului din Târgu Mureş, între 1958 şi 1989, a constituit obiectul unei vizionări, urmate de discuţii. Au fost proiectate: un scurt reportaj de televiziune in memoriam pentru mentorul Cineclubului, Schnedarek Ervin, şi patru producţii semnate de Miholcsa Gyula. La sfârşitul manifestării se impun câteva concluzii. Prima ar fi că cineclubul era, în epoca trecută, singura cale de a intra în lumea cinematografiei, chiar la nivel diletant, în condiţiile în care industria naţională concentrată la Buftea era o mafie închisă. În cineclub se învăţa manevrarea camerei şi a peliculei, mulţi membrii alimentând staţiile locale ale TVR cu cadre, după 1989. Din punct de vedere al tehnicii şi stăpânirii mijloacelor expresive, cei de astăzi depăşesc nivelul celor de ieri. Încă odată mi s-a confirmat originea acelei sensibilităţi boante de cineclub, care privilegiază aşa-zisa naraţiune vizuală, de multe ori nici prea naraţiune, şi nici foarte vizuală, care se reduce, în majoritatea cazurilor, la nişte imagini aruncate cu furca, fără nici o noimă. În rest, numai de bine.

Miholcsa Gyula: O scrisoare plicticoasă

Filmele lungi

Trei lung-metraje mi-au reţinut atenţia, din motive diferite. Final Cut – Doamnelor şi domnilor (Final Cut – Hölgyeim és uraim, 2012, r. Pálfi György) a constituit atracţia festivalului. Combinând într-un cocktail secvenţe nenumărate din multe filme ale cinematografiei mondiale, opusul lui Pálfi pune în discuţie locurile comune din repertoriul cinematografic mondial, ca şi relevanţa înţelesului pe care îl dăm diferitelor secvenţe, înţeles pe care cineastul ungur o schimbă prin montaj, acompaniament sonor etc. Demonstraţia e haioasă, dar îşi pierde din prospeţime spre treimea finală, plictisind prin repetiţie. Poanta finală nu împiedică întrebarea: de ce să te apuci de  colaj cu filmele altora, când ai putea face unul propriu?

Istambul, în regia lui Török Ferenc (2012) ne prilejuieşte întâlnirea cu o actriţă expresivă, olandeza Johanna ter Steege, cărei îi dă replica un turc convingător, Yavuz Bingöl. Filmul îşi lasă cu mult în urmă condiţia de melodramă turistică prin acuitatea observaţiei umane, prin jocul actorilor, prin situaţiile portretizate. De mult nu am urmărit o despărţire filmată atât de răvăşitor, iar călătoria eliberatoare are ceva deosebit, care-ţi menţine atenţia trează. Istambulul e filmat în cel mai neturistic mod posibil, comunicând o senzaţie de intimitate, căldură şi umanitate. Pe scurt, un film pe care nu regreţi că l-ai văzut.

Török Ferenc: Isztambul

Poarta (2012, r. Szabó István) ar trebuie să fie un masterpiece, adică o piesă de maestru. Ceva nu funţionează, însă, în ecranizarea unei prestigioase lucrări literare maghiare. Poate secvenţele flashback-urilor, care sunt din alt film, parcă dintr-unul de Tim Robbins. Poate faptul că pe cerul înnorat se vede cusătura digitală. Sau impresia persistentă că Szabó István, indiferent la ce film lucrează, tot un remake după Colonelul Redl face. Şi în cazul acestei pelicule suntem în prezenţa unui nostalgic film istoric, cu acţiunea plasată undeva în anii ’60, cu iconica maşină Lada, ofiţerul de securitate aferent (eheu, fugaces…). Dar interpreţii nu par în largul lor; ca actorii din filmele peplum îmbrăcaţi în togă,  ei nu prea se integrează în pufoaica evului comunist. În sfârşit, actorii Helen Mirren, Martina Gedeck şi Károly Eperjes sunt buni, deşi, poate, un cast integral maghiar ar fi fost mai potrivit. Imaginea este prea limpede, prea frumos colorată, prea corectă, transmiţând mai degrabă o senzaţie de teatru filmat. În rest, povestea are nerv şi te prinde, până la sfârşit.

 

Pe scurt, a douăsprezecea ediţie a Filmtettfeszt a oferit spectatorilor destule momente interesante. Îi dorim cât mai multe ediţii şi aşteptăm, de-acum, numai filme interesante!