Radu Mihăileanu este unul dintre cei mai importanţi cineaşti contemporani. Meticulos, regizorul-scenarist nu este grăbit să dea film după film, preferând să-şi construiască opera cu migală. După cinci lungmetraje de ficţiune, realizate în medie unul la patru ani, Radu Mihăileanu rămâne un regizor liber: liber să-şi aleagă subiectele, liber să le cinematografieze cum crede de cuviinţă, liber să se sustragă modelor şi modelelor, liber de orice fel de prejudecăţi.
„Dacă Hitler ar fi viu şi ar vedea toate transmisiunile televizate plictisitoare şi întunecate despre Holocaust şi ar auzi tot plânsul şi jalea evreilor, ar fi fericit. Singurul mod în care putem să-i umilim pe naziştii care trăiesc încă în America de Sud – să-i facem să înnebunească – este să le arătăm că suntem vii, că nu ne-au distrus, că umorul nostru nu a fost ucis de barbaria lor…” Am citat dintr-un interviu al lui Radu Mihăileanu (v. ro.wikipedia.org/wiki/Trenul_vietii), şi cred că aceste câteva fraze definesc cel mai bine Trenul vieţii (Train de vie, Franţa / Belgia / Olanda / Israel / România, 1998), cel de-al doilea film al regizorului.1 Dacă „Dumnezeu nu e sigur că omul există” – cum sună o replică din film –, râsul, ironia şi autoironia ar putea fi un mijloc de a-l convinge de contrariu; de nu, măcar este o modalitate de supravieţuire a omului… Fictivă la nivelul istoriei factuale, dar nu imposibilă, povestea satului de evrei ce se autodeportează pentru a scăpa de Holocaust, văzută prin ochii nebunului satului, Shlomo (antologic în rol Lionel Abelanski) – „pentru că postul de rabin era ocupat…”, se scuză acesta –, este într-adevăr doldora de umor, dar, ştiind ce s-a întâmplat în realitate, cu un ochi râzi, iar cu celălalt şi cu sufletul plângi. De altfel, finalul virează totul în tragic şi oferă şi celui mai neavizat spectator cheia înţelegerii filmului: „Filmul e scris, a fost conceput de la sfârşit spre început. Eu speram ca spectatorii să-l mai vadă o dată şi s-o ia de la sfârşit ca să înţeleagă fiecare scenă, fiecare scenă are un adevărat cod faţă de sfârşit. Deci e scris ca-n ebraică (ebraica se scrie, ca şi araba, de la dreapta la stânga), e scris de la sfârşit spre început, se citeşte invers.”2 Trenul vieţii este un film ce frizează capodopera, iar pe măsură ce îl revezi – o dată, de două, de trei ori –, micile imperfecţiuni devin tot mai mărunte, mai insignifiante, până ce dispar cu totul.
În anii ‘80, Israelul, ajutat de S.U.A., desfăşoară o amplă operaţiune de strămutare a evreilor negri etiopieni în Israel. În acest context, pentru a-l scăpa de la moarte, o mamă creştină îşi încredinţează fiul de nouă ani unei evreice al cărei copil murise în ajunul plecării. La scurt timp după ce ajunge în Israel, micuţul Shlomo, numele adoptiv al băiatului, rămâne orfan şi este înfiat de o familie din Tel Aviv. De aici începe o lungă căutare a propriei identităţi, un proces complex şi dificil de adaptare la noua condiţie. Din copilărie până la maturitate, Shlomo nu încetează să-şi caute locul în lume. Acesta este subiectul celui de-al treilea film al lui Radu Mihăileanu: Va, vis et deviens / Trăieşte! (Franţa / Belgia / Israel / Italia, 2005; sc.: Radu Mihăileanu, Alain-Michel Blanc; cu: Zael Abecassis, Roschdy Zem, Moshe Agazai). Impresionează aici echilibrul perfect, coerenţa naraţiunii, dozarea farmaceutică (iertat fie barbarismul) a experienţelor de viaţă, a sentimentelor, frământărilor, căutărilor personajului principal pe care regizorul-coscenarist reuşeşte să le impună pe parcursul întregului film. Radu Mihăileanu evită la nuanţă melodrama facilă – fie printr-o replică, fie printr-o „dureroasă” tăietură de montaj, fie, uneori, printr-o „simplă” intuiţie –, tezismul de orice natură, ideologia (calităţi care marchează din plin şi debutul său). Evreu prin naştere, Radu Mihăileanu nu cade în păcatul unei propagande ieftine, nici în extrema detaşării totale de condiţia sa de evreu.3 Filmul său nu este o pledoarie nici pro, nici contra (orice ar însemna, ideologic sau politic, acest pro sau contra). Trăieşte! este, chiar dacă sună patetic, o pledoarie pentru viaţă, pentru toleranţă, pentru umanism. Dovadă, printre altele, şi umorul, mult mai reţinut decât în Trenul vieţii, dar nu mai puţin semnificativ. Trăieşte! este, în acelaşi timp, şi un poem dedicat mamei, de un cumplit tragism (vezi sacrificiul pe care îl face mama renunţând practic la sensul existenţei sale pentru ca fiul ei să trăiască), dar şi de o splendidă demonstraţie de afecţiune filială: Shlomo trăieşte, afectiv, clipă de clipă alături de mama sa şi nu renunţă la gândul că, într-un viitor mai mult sau mai puţin îndepărtat, o va regăsi. Numai un maestru ar fi reuşit să salveze de patetism secvenţa în care, în sfârşit, cei doi se reîntâlnesc. Şi Radu Mihăileanu reuşeşte.
Cu următorul său film, Le concert /Concertul (Franţa / Italia / România / Belgia, 2009; sc.: Radu Mihăileanu, Matthew Robbins; cu: Aleksei Guskov, Melanie Laurent, Dmitri Nazarov, Valeriy Barinov, Miou-Miou, Lionel Abelanski, Vlad Ivanov, Valentin Teodosiu, Ion Săpdaru), Radu Mihăileanu pare a se depăşi pe sine. Rar un film mai armonios decât acesta; rar un regizor care să ştie să exploateze cu atâta abilitate melodrama, evitând la nuanţă facilul şi comercialul de duzină; Concertul este un vis, un miracol, un basm. Dacă nu accepţi că miracolul există, filmul acesta nu-ţi va spune (mai) nimic. Iar miracol, în cazul de faţă înseamnă şi cinematograful ca atare: filmul este convenţie; când convenţia este acceptată de ambele părţi – autor şi spectator –, filmul devine viaţă, devine realitate; nu imită viaţa, ajunge să fie (o) realitate în sine.
În anii ’80, dirijorul moscovit Andrei Filipov este eliminat din Teatrul Balşoi pentru că s-a opus politicii lui Brejnev de epurare a evreilor din orchestră. Dar i se „îngăduie” totuşi să fie om de serviciu în aceeaşi instituţie. Peste 30 de ani, un fax venit de la Teatrul Châtelet din Paris îi va schimba sau, mai bine spus, îi va îndrepta destinul. El se hotărăşte să reunească vechea orchestră şi să susţină concertul vieţii lui și a lor. În program, obsesia de o viaţă a lui Filipov: Concertul pentru vioară în re major, op. 35 de Ceaikovski, în mijlocul căruia a fost întrerupt cu 30 de ani în urmă şi alungat de pe scenă. Pentru asta se aliază cu impresarul Ivan „K.G.B.” Gavrilov, comunist convins, cel care atunci l-a umilit în public ca „duşman al poporului”. La Paris… Dar povestea este prea ramificată, prea arborescentă pentru a intra în detalii. Şi chiar lacrimogenă pe alocuri. De fapt, nu lacrimogenă ci emoţionantă pur şi simplu; întreg filmul lui Radu Mihăileanu este emoţie. Şi umor, mult umor, evreiesc şi românesc deopotrivă, ironie şi autoironie, satiră şi gag, totul îmbinat cu rafinament, cu bun simţ şi simţul măsurii. Concertul este un basm în care zâna bună este muzica. Chiar dacă există şi moarte în aceast basm cinematografic, Concertul este un film despre bucuria de a trăi: vorbeşte despre acel moment de graţie care poate încununa o viaţă şi poate răscumpăra ani de umilinţă şi privaţiuni.
Izvorul femeilor / La source des femmes (Belgia / Italia / Franţa, 2011; sc.: Alain-Michel Blanc, Radu Mihăileanu; cu: Leila Bekhti, Hafsia Herzi, Sabrina Ouazani), cel de-al cincilea „op” al lui Radu Mihăileanu, este mai puţin inspirat. Lăsând la o parte similitudinea cu Absurdistan (Germania, 2008; r. Veit Helmer), unde tot despre o „grevă sexuală” a femeilor dintr-un sătuc uitat de lume este vorba, cauza fiind tot lipsa apei şi indolenţa bărbaţilor, Izvorul femeilor, deşi corect filmat, deşi onest în intenţii, este lipsit de anvergura, vădeşte o oboseală a regizorului. Filmul este monoton, liniar, lipsit de punctul culminant care ar trebui să potenţeze acţiunea.
În ciuda acestui ultim semi-eşec, Radu Mihăileanu este unul dintre cei mai importanţi cineaşti contemporani. Meticulos, regizorul-scenarist nu este grăbit să dea film după film, preferând să-şi construiască opera pas cu pas, refuzând succesul facil. După cinci lungmetraje de ficţiune, realizate în medie unul la patru ani, Radu Mihăileanu rămâne un regizor liber: liber să-şi aleagă subiectele, liber să le cinematografieze cum crede de cuviinţă, liber să se sustragă modelor şi modelelor, liber de orice fel de prejudecăţi.4
Şi încă nu şi-a spus ultimul cuvânt.
1„Tragicomedie apărută, ca o coincidenţă, în anul revelaţiei lui Vita e bella. A fost neşansa filmului lui Mihăileanu care, deşi pornind de la o idee de efect, deşi împănat cu gaguri şi chiar bune numere muzicale (comp. Goran Bregovici), nu posedă integritatea metaforică a filmului italian.” (Tudor Caranfil, Dicţionar de filme româneşti, Bucureşti, Ed. Litera Internaţional, ed. a II-a, 2003, p. 264)
2Radu Mihăileanu: „Arta este un dialog între perfect şi imperfect”, interviu de Ioan-Pavel Azap, „Tribuna” nr. 93, Cluj-Napoca, 16-31 iulie 2006, pp. 24-25-26.
3 „Partea grea a scenariului era documentaţia, nu construcţia dramatică. Ştiam că era un subiect foarte delicat, necunoscut, în care documentele erau câteodată contradictorii, şi-aveam nevoie să mă documentez foarte mult. N-aveam voie să greşesc, n-aveam voie să greşesc nici pe de o parte, nici pe de alta; nici să fac film de evreu, nici propagandă pentru Israel, dar nici împotriva Israelului, nici împotriva palestinienilor – să fiu numai un om, un om de pe planeta asta care are un punct de vedere şi care încearcă să fie obiectiv. Trebuia, înainte de a începe scenariul, ca orice afirmaţie să fie clară şi să nu pot fi atacat de nimeni. De-aia am petrecut cam cinci ani de zile cu pregătirile, cât n-am fost mulţumit de orice milimetru din această poveste n-am atacat scenariul.” (idem)
4„Asta-i libertatea mea totală astăzi: nu am nevoie să fac ceea ce se numeşte comandă, adică să fac un film numai ca să câştig bani. Sunt fericit să pot face exact filmele pe care le doresc şi cu punctul meu de vedere subiectiv asupra lumii. […] Pentru că eu nu pot să fac un film, să-l semnez şi să zic, uitaţi-vă, am semnat eu, dar nu e exact ceea ce gândesc; nu se poate… Consider cinemaul – pe care-l fac eu în orice caz, şi pe care-l fac majoritatea românilor –, ca o operă de artă, deci nu pot să-l semnez şi după aia, după zece ani să zic, ştiţi, dar nu eu mă gândeam aşa, el se gândea şi deci eu sunt inocent… Nu, când afirm ceva, o susţin cu tărie şi mă duc până la capăt.” (ibidem)
