Judecata evenimentelor anilor 1968, a revoluției studențești și a primăverii pragheze este duală chiar și în zilele noastre. Singura certitudine este că istoria filmului a intrat într-o nouă eră prin activismul politic al regizorilor filmelor moderniste aflate în renaștere. În timp ce Godard, Marker, Truffaut au încercat să creeze propagande agitatoare mai ales pe plan teoretic, tânărul regizor Constantin Costa-Gavras aproape că a incendiat opinia publică prin filmele sale politice de acțiune.
Costa-Gavras face parte din generația din mijlocul noului val grecesc al anilor `60, `70. Ultimul membru al acesteia a fost Angelopoulos, care în mod asemănător cu Gavras a studiat la Paris, cu diferența că el nu a rămas în Franța. În Grecia anilor `60 guvernele autoritare de dreapta (între 1967 și 1974 puterea s-a aflat în mâinile juntei colonelilor) au limitat regizorii cu sentimente librale care tratau subiecte sociale, înterzicând scurtmetraje și documentare. În cea de-a doua parte a anilor `50 Gavras, care se bucura de cetățenia franceză, datorită evenimentelor din `68 a decis să adapteze romanul politic omonim al contemporanului său compatriot Vassilis Vassilikos din 1966, încorporând opoziția contemporană. Romanul original a fost ispirat de moartea politicianului liberal Grigoris Lambrakis din 1963, iar în spatele acestui eveniment mulți au suspectat mâna guvernului Karamanlis. Transpunerea s-a dovedit a fi un succes și s-a născut un nou gen: filmul de acțiune politic. Pe lângă obținerea puterii de către juntă și reprezentantul grec, spectatorii au descoperit referințe și la atentatul Ben Barka (politician în opoziția marocană răpit și omorât de serviciile secrete ale țării sale în 1965). Dar indiferent de rezultat, regizorul a reușit să pună în mișcare mai multe fire prin opera sa.
Creația lui Gavras pornește cu un montaj rapid, introducându-ne în jungla decorațiilor și a ordinelor de onoare. Putem simți imediat că suntem în grupa celor cu sânge de aur unde ascultăm prezentarea despre stroprirea recoltei în ordine militară dar foarte plictisiți. Nici măcar nu ar prezenta interes pentru noi dacă unul dintre lideri, generalul jandarmeriei nu ar explica necesitatea eradicării, reeducării peronopsorei. Pentru spectatorul care nu a înțeles nici după a doua propoziție că se vorbește despre plivirea ideologiei tinerilor manifestanți, Gavras îi explică prin polițistul său că „este vorba despre isme” și despre o demonstrație care va avea loc seara într-un mic oraș (care nu este numit pe parcursul filmului). Trăim într-o adevărată democrație – afirmă membrii organizației care se autodenumesc anticorpii –, și din această cauză pe lângă formarea opiniilor trebuie să se permită și cele contrare. Deja introducerea lui Gavras dă impresia de conspirație iar după o schimbare bruscă ajungem să vedem și echipa adversă. Sunt tineri intelectuali, reprimați de puterea de stat pe toate planurile posibile, câteodată speriați și înfricoșați dar care își continuă pasionați munca în opoziție. Mai ales acum, când campionul olimpic și doctorul devenit liderul lor politic va sosi în oraș pentru a susține un discurs. Regizorul ne prezintă personajele în plină organizare și prin depășirea rapidă a obstacolelor. Scopul nu este caracterizarea lor ci mai degrabă se ilustrează relațiile de putere dintre ei. Oricât am căuta, Z nu are un personaj principal, ci conspirația își asumă acest rol, pânza de păianjen care agață din ce în ce mai mulți oameni.
Cinematografia lui Gavras, în afară de prologul menționat, este compus din trei părți individuale și un epilog absurd. În prima parte rolul principal este jucat de Doctor și de demonstrație, până la moartea sa brutală. Regizorul menține tensiunea perfect conducând povestea pe două fire: pregătirile organizației de sub pământ și rateurile lor constituie una dintre fire iar a doua este povestea Doctorului, care nu se sperie să-și țină discursul dar protestează împotriva comportamentului poliției pasive. Încearcă să-și declare indignarea în momentul comiterii crimei. În cea de-a doua parte accentul cade pe tratarea evenimentelor și apare soția în doliu a Doctorului. Dacă vrem să găsim personajul principal în acest capitol caotic acesta poate fi cel al soției jucat de Iréne Papas. Caracterele sunt scoase în evidență sau trimise în fundal prin montajul rapid al lui Gavras, hoinărește printre ei, prezintă mărturii mincinoase până când unul dintre procurori începe să suspecteze o crimă plănuită.
În partea a treia rolul principal îi revine procurorului și anchetei sale. Gavras își bate joc de conspiratorii regaliști cu sânge albastru cu o ironie usturătoare, reprezentându-i ca meschini, proști și pizmuitori. Este ciudat că accentuează homosexualitatea unuia dintre personajele negative care se gândește la bărbați dezbrăcați chiar și înainte de marea crimă. Chiar și denumirea organizației este amuzantă, CRVE – Creștini Regaliști Vest Europeni, la fel ca purtarea trufașă a polițiștilor. Se aduc acuzațiile de rigoare, dar Gavras își încheie opera cu o imagine gravă a societății printr-o schimbare distopică în epilog. Este interesant că la prezentarea filmului din 1969 nu impresia dictaturii de dreapta (junta greacă) îi deranjează pe spectatori ci doctrina brezhneviană și primăvara cehă („nu se poate renunța la ceva devenit parte din sfera de interes sovietică, indiferent de cost”) înfrântă sub conducerea acestuia și restalinizarea.
În ciuda acestora, mai ales datorită caracterului prietenos cu publicul, filmul a avut un succes răsunător, materializat într-un Oscar în 1970, un premiu cinematografic foarte orientat spre spectatori. Academia a reacționat foarte sensibil la schimbările sociale din această perioadă, un an mai târziu Elio Petri câștigă Oscarul pentru cel mai bun film străin cu filmul „Investigarea unui cetățean deasupra oricărei suspiciuni” care tratează din nou abuzul poliției. Nominalizarea avut și un punct ciudat. Mare parte a filmului în limba franceză a fost filmat în Algeria fiind coproducție algero-franceză și nominalizarea a venit tot din partea acestei țări pentru că Franța a ales filmul cu dialog Noaptea mea la Maud a lui Eric Rohmer pentru competiție. Așa a devenit acest film prima (și deocamdată singura) producție algeriană care a câștigat statueta de aur, și primul câștigător care a primit premiul pentru cel mai bun montaj (François Bonnot) în ciudat faptului că nu a fost creație în limba engleză. Competiția nu a fost strânsă, deoarece Gavras (ca și Roberto Begnini cu filmul Viața e frumoasă) a fost nominalizat pentru cel mai bun film, regie, scenariu adaptat, montaj și film străin de către academie pentru că nu se credea că-l va învinge pe favoritul Cowboy-ul de la miezul nopții (în repertoarul celei de-a 42-a gale au apărut și clasici precum Easy Rider, Butch Cassidy și Chiorul). Comisia Oscarurilor a simpatizat cu evenimentele europene, iar producția sovietică Frații Karamazov (r. Kirill Lavrov, Mihail Uljanov și fostul regizor stalinist, Ivan Pirijev) și producția iugoslavă a Bătăliei de la Neretva (r. Veljko Bulajić) n-au avut nici o șansă, iar filmul experimental al lui Rohmer a rămas pur și simplu fără caracter. Singurul rival serios a fost istoricul film-grevă a lui Bo Winderberg: Ådalen ’31, distins cu marele premiu la Cannes. Devotamentul juriului apare și în faptul că în ciuda nominalizării și premiilor câștigate de Z în ciuda așteptărilor, la categoria de cel mai bun film documentar scurt premiul a fost câștigat de creația de 22 de minute Cehoslovacia 1968 (r. Denise Sanders, Robert R. Fresco) care prezintă evenimentele primăverii pragheze.
Gavras a fost în loc bun, având cunoștințe bune. A estimat bine nevoia pentru un film politic orientat spre public. A realizat un film cu dramaturgie unitară și fragmentată în același timp. Este unitară pentru că se poate reduce la părți bine conturate și este fragmentată pentru că nu are personaj principal și scenaristul Jorge Semprún ademenește spectatorul în scene secundare neimportante pentru a menține tensiunea și acțiunea. Un exemplu este scena obscură de infidelitate dintre doctor și soția lui care nu are nici un rol în dezvoltarea ulterioară a narațiunii. Rolurile au fost distribuite la fel de genial: figura de cult a lui Yves Montand din Prețul Fricii (1953) a devenit icoana eroului tragic care își îndeplinește misiunea, persoana tânărului Jean-Louis Trintignant în rolul procurorului suspicios dar conștiincios și hotărât să dovedească adevărul a fost o alegere deosebită iar lista poate continua cu actori cunoscuți din filmele din noul val (ex. Charles Denner, Jacques Perrin). Gavras nu a ales doar fețe cultice ci și specialiști legendari pentru filmul său. Munca operatorului permanent al lui Godard, Raoul Coutard dovedește că nu știe să facă doar încadrări artistice. La începutul filmului sunt mai evidente cadrele caracteristic coutardiene ca și procurorul general în fața fotograiilor familiei sale sau imaginea de colaj a tinerilor care discută lângă chioșcul de ziare. Totuși, ritmul alert și travelingurile fără frână opresc experimentarea operatorică: pentru Z sunt caracteristice montajul rapid și des, fotografia clasică și travelingurile rapide.
Z a fost prezentat în Europa de Vest cu mare succes, iar în zilele noastre pare mai degrabă pamflet politic caricaturistic decât film critic acerb. Însă, datorită stilului alert este încă considerat un etalon și merită vizionat mai degrabă ca o noutate a genului și document al erei decât ca film politic nuanțat. Această operă este rezultatul unei perioade în care o întreagă generație a crezut că trebuie să facă revoluție.
