Adevăraţii supereroi


Oricât de mult ni s-ar părea că undeva sus în cer cunoscătorii şi amatorii de benzi desenate cu supereroi încearcă din răsputeri să-i facă pe plac pasionaţilor de justiţiari în mantii-pelerine, însă acest lucru este déjà astăzi o înduioşătoare iluzie naivă.



Încă nu s-a împotmolit maşina de generat hype

La începutul mileniului trei, Omul-Păianjen al lui Sam Raimi a tras pentru prima dată cu arma sa, Matrix a reuşit să îndoaie mintea oamenilor, şi nu în ultimul rând, şi Stăpânul inelelor a primit adaptarea ce i se cuvenea. Chiar şi în ziua de astăzi există spectatori care nu înţeleg ce vrea Matrix, însă filmul a avut un succes atât de răsunător încât ecoul se aude şi în prezent în lumea filmelor de acţiune. Stăpânul inelelor avea la rândul său şi el un factor semnificativ de risc, deoarece până atunci doar un singurdesen animat neglijabil a încercat să recreeze lumea lui Tolkien în anii 90. De riscat s-a riscat şi Raimi cu Omul-păianjen, căci la momentul respectiv filmele cu supereroi erau pe nicăieri, graţie memoriei traumatizante a peliculei Batman és Robin, imprimată în istoria filmului. Aceste filme – adică studiourile, scriitorii şi regizorii din spatele lor – s-au lăsat pe mâna norocului şi le-au ieşit socotelile. Drept urmare, statutul instant de film cult al Matrixului trebuia exploatat la maxim, după Stăpânul inelelor trebuia pus la produs profit Hobbitul, şi bineînţeles, nici Omul-păianjen nu putea să rămână fără sequel.

Aşadar, nu e nicio întâmplare faptul că la începutul anilor 2000 mahării studiourilor erau cu ochii pe acest nou val. Şi-au dat seama că acel prăpădit geek care se cufundă cu plăcere în visuri escapiste mai are şi bani în buzunar. Şi, în cele ce urmează, au început să-i umble sistematic prin buzunar. Până aici nicio problemă căci aceste filme au fost puse pe ecran cu ajutorul unor scriitori şi regizori care-şi respectau sursa adaptărilor. Al doilea film cu Omul-păianjen al lui Raimi – la fel ca primul său film – era în principiu fidel lumii vizuale şi ideologice a poveştilor cu Omul-păianjen din perioada de argint. Personajele memorabile ale primelor filme X-Men turnate la începutul noului mileniu diferă aproape numai în ceea ce priveşte costumele lor faţă de contrapartidele lor din benzile desenate; la o adaptare mai exigentă şi mai reuşită decât trilogia inelelor de Peter Jackson puteau să viseze doar cei mai înrăiţi amatori de Tolkien. Tot în 2004 a luat naştere şi superbul film Hellboy al lui Guillermo del Toro. Paralel, îşi desfăşura activitatea şi Christopher Nolan, care a reuşit să şteargă din memoria colectivă a cinefililor filmele Batman pocite între mâinile de lemn ale lui Joel Schumacher. Încă nu s-a împotmolit maşina de generat hype, nu ştia nimeni cine e Christopher Nolan, cum nu ştiau nici ce este un „reboot”. Asta până ce nu a dat lovitura Batman: Begins!, pe care l-a plusat The Dark Knight.

Materialul sursă pe plan secundar

Iniţiativele curajoase şi deseori inovatoare din era supereroilor de la începutul anilor 2000 au avut succes, chiar dacă mulţi aveau la momentul respectiv o aversiune faţă de ele. Prăpăditul „geek”, ţinut la regim pentru zeci de ani era recunoscător şi scotea banul din buzunar. Plătea frumuşel. Aşa de frumos încât studiourile imediat au identificat un nou şi inepuizabil corn al abundenţei în filmele cu eroi împrumutaţi din benzile colorate.

Însă, cu timpul, asumarea riscurilor s-a transformat în evitarea riscurilor. În viziunea studiourilor, peliculele cu supereroii nu mai erau ca nişte animale de companie care trebuie dezmierdaţi, ci erau ca nişte răsadniţe pentru tot feluri de permutări, continuări şi revizuiri. Şi-au dat seama că filmele cu supereroi funcţionează asemenea mărcilor înregistrate, iar prăpăditul „geek” este nu doar un cumpărător fidel mărcii ci şi un idiot de consum. Gustă din tot ce-i este cunoscut şi gustă din tot ce seamănă cu lucrurile cunoscute. Tocmai din acest motiv nu e deranjat de producţia de masă declanşată în mare grabă, chiar dacă în spate se pot întrezări golemii burduşiţi de profit ai studiourilor, cu propriul orizont de aşteptări rapid degenerat – şi la fel de rapid consolidat. Acesta este motivul pentru care după două adaptări corecte, al treilea film cu Omul-păianjen al lui Raimi diferă deja de prototipul din benzile colorate ale epocii de argint. Dezastruoasa partea a III-a din seria Omul-păianjen îşi propunea să prezinte nişte aspecte mai sobre ale anilor ’90 – într-un fel după modelul lui Nolan – însă antipolul reprezentat de bestia instinctivă a lui Venom pur şi simplu nu se încadra în atmosfera seriei începută de Raimi.

Între timp, The Fantastic Four şi The League of Extraordinary Gentlemen au călărit bine de tot noul val al anilor 2000, exemplul lor ilustrând perfect cum s-au mobilizat şi cei lipsiţi de talent mirosind oportunităţile. Mai târziu, în 2009, a urmat o nouă adaptare de Alan Moore: Watchmen: Gardienii. Bravurile de gen şi forma inovatoare, interpretabile pe mai multe nivele par la prima vedere la fel de greu desluşibile ca lucrările din care s-au născut The Dark Knight, Hellboy, sau al doilea X-Men. Alta este însă realitatea: în acest moment sursa deja joacă un rol secundar, focusul cade asupra calităţii de adaptări după benzi colorate ale adaptărilor după benzi colorate. Nimănui nu i-a mai păsat că The League… a pocit până la nivelul debilităţii aluziile la proza secolului 19, existente în opera originală sau că sterilul Watchmen era lipsit de reflexiile morocănoase care abundă în carte, precum şi de problematizarea violului, sau de complexitatea morală masivă. Exigenţele privind creativitatea reprezintă însă o problemă minoră atunci când până şi vestea privind ecranizarea benzilor colorate poartă mirosul banilor pe coridoarele studiourilor. La fel, un exemplu similar îl constituie al treilea film X-Men în regia lui Brett Ratner – trivializat până la maxim faţă de precursorii săi – ceea ce a demonstrat că era regizorilor de filme geek a trecut – cel puţin pentru o perioadă de vreme.

Succesul filmului Twilight

Şi a sosit era filmelor cu supereroi cu preparare instantă. Ia un pahar cu apă călduţă, toarnă în el câteva miliarde de dolari, încearcă să nu termini niciodată povestea şi ai şi terminat. Transformarea în seriale a filmelor cu supereroi ridică însă mai multe probleme, problemele născându-se una după cealaltă. Ceea ce se desfăşoară acum este un trend, un balon financiar care se umflă tot mai mult. Însă problema cu baloanele este că fie se dezumflă, fie explodează, fie dispar în neant ajungând prea aproape de stratosferă. Iar miliardele se toarnă în producţia acestor filme numai până când vor atrăgea spectatori lavizionare.

Iar după o vreme spectatorul va sesiza că ceva nu funcţionează. De pildă atunci când cineva vrea să facă un roman cinematografic de nouă ore din Hobbit,o poveste scurticică de Tolkien. New Line acumulase datorii de 5 miliarde de dolari, atunci când au dat o căruţă de bani lui Peter Jackson ca el să-i scoată din rahat cu The Hobbit. Iniţial se gândeau la un singur film, după aceea au realizat că pot împărţi cartea în două părţi, şi până la urmă s-au decis pentru scindarea în trei, căci astfel puteau scoate şi mai mult profit, mai ales că această manevră a ieşit cu seria Twilight. Acesta este motivul pentru care imaginea generală a filmelor arată de parcă notiţele lui Tolkien ar fi fost răscitite paralel cu consumul excesiv de opium, după care fiţuicile ar fi fost lipite cu scoci pentru a obţine scenariul. Pe o notă mai serioasă, merită să reţinem că trilogia nu a avut un succes atât de răsunător la vânzări precum s-ar fi aşteptat. La fel, este un pic îngrijorător şi faptul că la câţiva ani după ultimul fiasco al lui Raimi a şi avut loc o resuscitare a Omului-păianjen, sortit eşecului instant după o primă parte reuşită. Nu e niciun motiv de panică însă, urmează la anul un nou Om-păianjen, poate atunci ceva pe-acolo…

Marvel este lider – fără doar şi poate – în ceea ce priveşte exploatarea fără limite a operelor cu supereroi. Mogului benzilor colorate s-a transformat în mogul cineast, construind alternativa cinematografică a imperiului de benzi colorate, dând naştere unui univers cinematografic complex, nemaiîntâlnit până atunci (Marvel Cinematic Universe). Această soluţie care se axează pe intrigile specifice benzilor colorate şi care adoptă în parte şi metodele de soluţionare în procesul transpunerii pe peliculă este la prima vedere un lucru demn de lăudat într-o eră cinematografică în care – în lipsa narativelor decente şi în lipsa dramaturgiei umane – filmele încep să-l dădăcească pe spectator.

Universul cinematografic Marvel este o briliantă idee de marketing. Cele mai bune lucrări realizate de ei sunt însă cele care nu stau în slujba construirii unui fenomen, cele care folosesc filme de două ore jumătate drept numai nişte cvasi-tranziţii către consolidarea unei mărci. Primul Om de fier, al treilea Om de fier, al doilea Captain America. Acestea sunt lucrări valoroase şi prin sine, spre deosebire de piese inconsistente cum ar fi al doilea Om de fier, unde realizatorii s-au chinuit atât de mult pentru reunirea diferitelor Răzbunători, încât la final filmul s-a transformat într-o tipică peliculă mediocră, lăsând o impresie caotică şi de incoerenţă.

Ţinând cont că aproape toate filmele Marvel fac parte dintr-un ansamblu general, de miraj, universul cinematografic încearcă astfel să se constituie într-un film coerent. Drept urmare însă, Marvel a plivit din cosmosul său cinematografic cel mai important mijloc dramatugic: deznodământul. Noi şi noi personaje care urmează după listele de credit discreditează atât filmele bune cât şi cele mai proaste într-un interludiu fără sfârşit, ca într-o infinită campanie teaser.

Sunt tocmai bune pentru scopul în care le folosim

O altă urmare a construirii unui univers general este faptul că filmele devin uniforme. Toate filmele Marvel se prezintă la fel, degeaba încearcă să se convingă de opusul acestui lucru deopotrivă spectatori şi critici de filme. Totul începe cu faptul că aceste filme se lasă aşteptaţi întotdeauna un a, un an jumătate, iar în perioada premergătoare premiere avalanşa fenomenală a teaserelor îndobitoceşte deja lumea– dacă e să s-o spunem pe şleau. De fapt, acesta este şi scopul lor. Pentru acest fapt s-au inventat teaserele.

Aţi văzut noul trailer de trei secunde din noul film Avengers? Nu cel care a apărut ieri, ci cel de azi! Super fain, aproape că-ţi dai deja seama de ceva! De-abia aştept trailerul de mâine!

Şi tot aşa o ţin, până ce publicul înfometat şi dresat în postura de fan dă buzna în sălile de cinema. Iar în acest moment, pentru Marvel (şi, în urma lui, pentru perechea Warner/DC Comics) lupta s-a terminat, banii s-au încasat. Nimănui nu-i mai pasă că a doua zi deja nimeni nu-şi a mai aminti cine a fost antagonistul filmului The Guardians of Galaxy, sau totuşi ce drăcie mai sunt şi viermii spaţiali care apar la sfârşitul Avengers, sau ce naiba este până la urmă acest Ultron.

Spectatorii rămân totuşi cu ideea – cum a rămas şi scriitorul prezentului articol – că aceste filme nu sunt în principiu rele. Sunt tocmai bune pentru scopul în care le folosim. Codul PIN şi tasta verde, ne aşezăm, două ore jumătate de orgie distructivă – filmată mai bine sau mai prost –, CGI, câteva dialoguri bunicele şi frapante, Stan Lee în rol invitat cu o periodicitate deja jenantă, după care sfârşit, cana goală de cola aruncăm la coşul de gunoi şi suntem gata de următorul film, căci cu siguranţă va urma unul. Cu siguranţă trebuie să urmeze, căci altfel se va nărui universul cinematografic. Edgar Wright nu a vrut să se conformeze cu filmul său Antman (Omul furnică), de aceea a şi plecat.

În seria maratonică a benzilor colorate – la fel cum se întâmplă şi în cazul serialelor televizate – showrunnerul este şeful, el se ocupă de formarea şi uniformizarea seriei. Iar aici showrunner este Marvel. Din acest motiv, nici nu contează foarte mult că aceste filme (care sunt obligatoriu de mare amploare şi precedate de un hype absolut incredibil = sunt regizate de regizori-scriitori consacraţi, precum James Gunn, Joss Whedon, sau Shane Black. Criticii tind să laude elementele amprentei regizorale, dar totuşi, aceste pelicule nu vor deveni piese de rezistenţă ale operei regizorului respectiv, căci mâna lor este de fapt ghidată de contabilii de la Marvel. Şi astfel, oricât de original ni se pare să ascultăm dialogurile superbe ale lui Shane Black într-un film cu Omul de fier, să ne uităm la o scenă delicată de aprofundare a caracterelor scrisă de Whedon, sau să ne mişcăm în ritmul muzicii în scaunele sălii de cinematograf pe muzica energizantă a lui Gunn, aceste filme sunt totuşi menite să ajungă la un numitor comun, undeva într-un colţişor al universului Marvel, devenind astfel elemente constitutive ale unui ansamblu imaginar. Degeaba devine un thriller politic fantastic a doua parte din Captain America – dar totuşi, mai slab calitativ faţă de lucrarea de referinţă a lui Ed Brubaker –, desfrâul în scene distructive monumentale este identic cu scenele din primul film al Răzbunătorilor, sau din Gardienii galaxiei, şi care „sparg” scenele mai profunde. Regizorul trebuie să interpreteze ritmul de bază dictat de Marvel, fără discuţii.

De aceea, nu poate greşi prea mult nici prăpăditul geek, şi nici spectatorul laic dacă se va decide pentru vizionarea acestor filme. Sunt precum câte un produs nou introdus în meniul de la McDonald’s. Gustul diferă un pic faţă de burgerul ce-am mâncat mai devreme, dar totuşi seamănă şi sunt la fel de aditive. Dacă ne e foame şi nu e nimic altceva la îndemână, reprezintă alegerea cea mai sigură.

Adevăraţii super-eroi nu sunt justiţionarii în pelerină, evadaţi din miturile greceşti şi care mizează pe angoasele şi dorinţele noastre din ziua de azi, pe care îi revenim la fiecare a doua lună pe afişele imense ale cinematografelor din mall-uri. Nu sunt nici regizorii, care – în limitele normelor impuse de companie – încearcă să sufle viaţă în nişte produse promoţionale ale firmei. În mod sigur nu sunt nici criticii care sunt de părere că filmul în care se întrezăresc urmele individualităţii, prezintă potenţialul unei viitoare lucrări de referiţă. Nu, adevăraţii eroi sunt cei care au reuşit să ne pună să stăm la coadă pentru biletele la al n-şpelea film, de altfel identic cu restul seriei, fără să ne gândim că acest balon cu super-eroi în valoare de miliarde de dolari ar putea exploda într-o zi. Totuşi, va trebui să mai aşteptăm o vreme până să iasă un film cu Răzbunătoriilor şi să iasă în pierdere.