Succesul răsunător al Sunetului muzicii (The Sound of Music, r. Robert Wise, 1965)realizat de Fox, a dat o direcţie greşită pentru conducerea studiourilor mari, care începând cu anii ’60 au cheltuit sume enorme pe musicaluri pline de staruri, în timp ce generaţia crescută cu filmele-B ale American International Pictures a votat mai degrabă pentru producţiile lui Dennis Hopper şi Roger Corman, care proclamă libertatea dezlănţuită.
Cu ajutorul Plutonului, Stone transpune în practică un vis mai vechi de-a lui şi încasează patru premii la a 59-lea gală a Oscarurilor (între care premiul pentru cel mai bun film şi cel mai bun regizor). Drumul până la covorul roşu a fost lung şi anevoios: în primul rând trebuia să supravieţuieşti războiului din Vietnam, mai apoi numeroaselor refuzuri venite din partea producătorilor-şi în final să treci prin două luni de filmări în junglă.
Cimino – şi Vânătorul de cerbi – sunt, de regulă, detestaţi sau adoraţi. Ideologic vorbind, filmele regizorului sunt cel puţin contradictorii, şi provocatoare din punctul de vedere al tematicii – mulţumită filozofiei sale paradoxale. Evitând exagerările, rămâne o singură modalitate de-a te apropia de Cimino: a-l adora detestându-l.
