Arhive sergiu nicolaescu - IstoraFilmului

Beretele verzi

Cinematografia românească contemporană, cu aerul ei meschin monotematic, n-are nevoie de muzica de film cum nu are nevoie nici de cascadori. Iar breasla ultimă capătă aura meseriilor demult uitate. Revine când și când evocarea dantelăriilor pierdute, dar apusul se dovedește iremediabil. Ca și amintirea fostei industrii aviatice românești, ocupația care dă titlul articolului ține de incredibil și utopic. Cine să mai învie timpurile de altădată? Și la ce bun? O bășcălie e preferabilă fiind și mai scurtă.

Propaganda în filmul românesc 4.

Între 1963 şi 1989, în România s-au realizat în jur de 60 de lungmetraje de ficţiune cu fundal istoric (având acţiunea plasată până la Primul Război Mondial, adică până la intrarea în scenă a hiperbolizaţilor ilegalişti comunişti), însă numai jumătate dintre ele sunt încadrate în general în epopeea cinematografică naţională, celelalte fiind filme de aventuri (de exemplu, cu haiduci) şi/sau fără personaje relevante istoric. Exceptând adaptările după Mihail Sadoveanu, filmele epopeii cinematografice sunt bazate pe scenarii originale, inspirate de obicei din evenimente documentate. De la scriitori la regizori, de la compozitori la cascadori, neuitând contribuţia esenţială a creatorilor de decoruri şi costume, în jurul acestui gen s-a creat o adevărată industrie, extrem de profitabilă.

Propaganda în filmul românesc 3.

De la Răsună valea şi până la Avalanşa (r. Gheorghe Turcu, 1959), de-a lungul anilor ’50 s-au lansat în cinematografe 31 de lungmetraje de ficţiune româneşti, majoritatea cu un pronunţat caracter propagandistic. Totuşi, anticipând parcă „dezgheţul” din anii ’60, regulile jocului devin treptat mai maleabile: apar coproducţiile cu Franţa, revin ecranizările după Caragiale, însoţite de adaptări după Panait Istrati sau Mihail Sebastian, se realizează comedii, chiar şi muzicale… Însă propagandiştii comunişti, care au câştigat mult în experienţă şi în subtilitate, pregătesc o nouă lovitură.

Istoric fără vocație

Făcând o incursiune în antecedentele filmului istoric românesc, e bine să ne reamintim că genul e onorabil, nu o boală rușinoasă. Cu o condiție: să nu-și trădeze condiția de film, și nici caracterul istoric. Ce anume face ca un film să intre în categoria celor istorice, și nu a altor specii?

Ipu, între Amza Pellea şi Gerard Depardieu

…sau între Nicolaescu şi Dreyer. Condamnat la viaţă, filmul lui Bogdan Dreyer, lansat anul acesta în cinematografe, este un remake după Atunci i-am condamnat pe toţi la moarte, filmul lui Sergiu Nicolaescu din 1972, ambele ecranizări ale nuvelei lui Titus Popovici Moartea lui Ipu. Primul film este realizat pe un scenariu al autorului nuvelei, cel de-al doilea are la bază o adaptare semnată de Anuşavan Salamanian, longeviv inginer de sunet care a lucrat, ca sunetist, şi la filmul din 1972. Să vedem ce înseamnă, după 40 de ani, o revizitare cinematografică a unui text clasic al literaturii române postbelice, raportată evident la „ediţia princeps”.

O amprentă americană

Subiectul pare tras de păr, la o primă vedere. Pentru că în zbuciumata sa existență, filmul românesc asimilează cu precădere alte școli și curente. La început, francofonia a decis ora exactă în cinematografia autohtonă din epoca sa pre- și protoistorică (după cum le etapizează criticul Valerian Sava). Apoi, pe măsură ce fascismul și nazismul se infiltrau cu nădejde în mentalul și politica de la București, creștea în cantitate și influența italiană, respectiv germană. Întoarcerea armelor din august 1944 s-a realizat nu doar pe tărâmul artei belice – ea are ca efect și inflația modelelor preluate de la marele frate bolșevizat. A șaptea artă nu se putea sustrage iureșului silnic prelungit pe o bună parte a obsedantului deceniu, întins mai bine de zece ani, începând cu 1948.

Sergiu Nicolaescu: inginerul, fabula şi filmul

Când va fi posibilă o examinare sine ira et studio a carierei lui Sergiu Nicolaescu, va ieşi în evidenţă caracterul multilateral, uneori mai mare ca viaţa, al personalităţii sale. Va rămâne pentru totdeauna un personaj controversat, dar important e să fie analizat atât cu relele cât şi cu părţile sale bune.

Sergiu Nicolaescu: my Father, my God

Văzând frenezia cu care apar moştenitorii defunctului Sergiu Nicolaescu, m-am decis: îmi revendic şi eu statutul de fiu. Unde încap şase fii intră şi al şaptelea, mai ales că m-aş mulţumi cu statutul de fiu spiritual, renunţând la pretenţii succesorale. Ca să fie liniştiţi cu toţii.

Rebel şi comunist

Titlul pare o contradicţie. Fiindcă lucrurile au evoluat întotdeauna aşa: teoretic o doctrină revoluţionară, comunismul aplicat în practică dă naştere unor regimuri unde conformismul e o valoare mai capitală decât Capitalul lui Marx. Dacă Lenin s-ar întreba, din sarcofagul unde e expus, ca o murătură în vitrină: „se adaptează tânărul nostru la filmul comunist?” – răspunsul venit de la tovarăşii cu munci de răspundere ar suna cam aşa: „Ce adaptare, tovarăşi? Tânărul nostru este devreme la şcoală, devreme acasă, nu-l interesează sexul, nici măcar opus, pasiunea lui sunt problemele de producţie şi noua revoluţie agrară la sate.” Şi tovarăşii ar avea, ca întotdeauna dreptate. Chiar şi când, de fapt, nu au.

Dacii!

Un popor ciudat, necunoscut, vorbind o limbă enigmatică și construind un stat la fel de exotic precum Atlantida. Așa apar dacii în mintea românilor. Dar nu a fost totdeauna așa. În secolul XVIII românii ardeleni erau un grup etnic discriminat și disprețuit. Despre daci nu se știa, pe atunci, mai nimic. Așa că romanismul și latinitatea erau mult mai la îndemână în câștigarea respectului de sine și în promovarea față de ceilalți. Deși reducționiste, ele reprezentau armele extraordinarului fenomen al renașterii spirituale românești numit Școala Ardeleană.

Scurtă introducere în starea de fapt a filmului românesc de după revoluţie 2.

Aşa cum spuneam în prima parte a acestui text, în anii ’90 orizontul de aşteptare era foarte mare, extrem de generos, mai ales în ceea ce-i privea pe regizorii consacraţi înainte de ’89, cu toţii fiind convinşi că doar cenzura comunistă i-a împiedicat pe aceştia să-şi dea adevărata măsură a talentului. Numai astfel se poate explica toleranţa publicului şi, deopotrivă, a majorităţii criticilor faţă de unele ratări monumentale ale „clasicilor” în viaţă ai cinematografiei române.

Ah, secsul, tovarăşi!

Pentru perversul, obsedatul, erotomanul, hedonistul sau chiar pentru discipolul lui Epi-cur filmul românesc din perioada comunistă se prezintă ca un fel de Sodoma şi Gomora cuplată cu Decameronul şi câteva citate din divinul marchiz. Dar nici pur şi simplu pasionatul de istoria filmului românesc (adică tot o specie de pervers!) nu va fi dezamăgit.

Tag: sergiu nicolaescu