Sergiu Nicolaescu, care în 1990 girase, în calitate de director al unui studio de producție rapid privatizat, realizarea primului lungmetraj românesc despre Revoluția din 1989 (Vânătoarea de lilieci, debutul lui Daniel Bărbulescu, cu premiera în 1991), nu avea cum să rateze, nici ca regizor-scenarist, exploatarea în scop comercial a unui subiect atât de ofertant.
Ca și Secvențe (1982), Privește înainte cu mânie (1993) se deschide într-o sală de vizionare. Însă, dacă personajele lui Alexandru Tatos (de fapt, regizorul și membrii echipei sale, alături de câțiva actori) urmăresc imagini din august 1944, documentându-se pentru realizarea unui film cu ilegaliști, cele de peste un deceniu ale lui Nicolae Mărgineanu, niște securiști locali care, pare-se, după Revoluție nu au renunțat la vechile obiceiuri, privesc secvențe (menite să pară autentice) din decembrie 1989.
În 2006, atunci când s-au lansat, la două săptămâni distanţă unul de celălalt, trei titluri importante ale Noului Cinema Românesc (Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii de Cătălin Mitulescu, A fost sau n-a fost? de Corneliu Porumboiu şi Hârtia va fi albastră de Radu Muntean1), unii comentatori, amăgiţi de alăturarea artificială a acestor filme, s-au plâns că regizorii români (cei din „Noul Val”, pe urmele celor din „vechea gardă”) acordă o importanţă exagerată Revoluţiei. Ceea ce nu i-a împiedicat pe cineaştii autohtoni să se inspire în continuare din evenimentele petrecute – la Timişoara, Bucureşti şi nu numai – în decembrie 1989.
Cel de-al doilea film pe care Andrei Ujică l-a regizat, Out of the Present (2005), era, ca de altfel toate filmele sale, compus din materiale de arhivă. Continuându-și trilogia, Ujică se oprea de această dată asupra unor evenimente care să reflecte asupra destrămării Uniunii Sovietice.
Până în prezent, regizorul Andrei Ujică a realizat trei lungmetraje, strânse tematic într-o trilogie a sfârșitului perioadei comuniste în Europa de Est, și lucrează de câțiva ani la un nou film care tratează tot un eveniment întipărit în memoria colectivă: concertul the Beatles de la Shea Stadium, New York, din data de 15 august 1965. Toate acestea pornesc de la filmări deja existente, pe care regizorul le organizează în structuri discursive noi.
Regizorul vasluian – îl numim astfel nu doar pentru că este „de baştină” din Vaslui, ci şi pentru că este singurul regizor român care a impus un alt topos citadin în filmul românesc, altul decât cel bucureştean, chiar dacă oraşul nu este numit în filmele sale – Corneliu Porumboiu este unul dintre cei mai importanţi reprezentanţi ai Noului Cinema Românesc (sintagma, lansată de Alex. Leo Şerban, este mult mai potrivită decât cea de Noul val). Cel puţin în primele sale două lungmetraje, A fost sau n-a fost? şi Poliţist, adjectiv, Porumboiu se dovedeşte a fi un mare regizor. Despre reţinerile semnatarului acestor rânduri cu privire la cea mai recentă premieră a sa, Când se lasă seara peste Bucureşti sau Metabolism, veţi putea citi în partea a doua a acestui text.
Până la a se pune cu adevărat pe treabă, realizatorii noştri au „lâncezit” profesional, din diverse motive: împărţirea patrimoniului Studiourilor Buftea, prin „redistribuirea” şefiei caselor de filme; lupta pentru cine şi de ce să filmeze primul şi cât mai mult; angajări şi angajamente politice diverse, motivate public de cele mai bune intenţii; răfuieli cu iz ideologic.
Am urmărit pe parcursul a câtorva, nu chiar puţine, episoade, debuturile remarcabile ale primului deceniu postcomunist, 1991-2000. Sunt sigur că măcar parte dintre numele propuse de semnatarul acestor rânduri au întrunit „sufragiile” măcar a unei părţi a cititorilor, existând, bănuiesc, cum e firesc, şi obiecţii la această „listă”. Cred că este normal să vorbim şi despre eşecurile perioadei, şi acestea fireşti, dat fiind faptul că trăim într-o cinematografie (lume) departe de a fi ideală.
