Crochiuri

În ciuda imaginii de victimă afişată, uneori, după 1989, Mircea Daneliuc este regizorul român cel mai prolific al sfertului de veac care a trecut de la Revoluţie: 10 filme până în 2009! Lăsând la o parte faptul că din toate acestea nu pot fi reţinute decât unul sau două titluri, în rest alegându-ne doar cu secvenţe (unele excepţionale, e drept, dar filmele tot neîmplinite se cheamă că sunt), un calcul simplu ne arată că, în medie, regizorul a ieşit pe piaţă cu un film o dată la doi ani şi jumătate. Aceasta fiind realitatea statistică, nu credem că se poate vorbi despre un regizor ostracizat, necăjit, vitregit de soartă.

Un film prost

Un film prost

Articolul de față îl invită pe cititor într-o călătorie la izvoarele răului din cinematografia română. Cum, vor întreba unii, sus-amintitul rău e reprezentat de un singur nume? Nu, acest nume nu adună în sine tot ceea ce e găunos și toxic, dar îl simbolizează. Să nu ni-l imaginăm pe subiectul acestui articol în ipostaza de vampir malefic, o eboșă locală a cine știe cărui Dracula adus pe ecranele indigene.

Cabala mediocrilor

Cabala mediocrilor

Filmul românesc e chinuit, în gestația sa dificultoasă, de multe boli ale copilăriei, maturității și declinului deopotrivă. Toate la un loc, toate făcând ravagii simultan, toată slăbind un organism și așa consteliv. Rezultatul evident apare la o comparație: fără a ne măsura puterile cu gigantul sovietic, vedem că cinematografia română se situează mult sub cele cehoslovacă ori poloneză, cu care ne comparăm ca pondere industrială, dar care ne distanțează mult la capitolul calitate. Asta ca să nu amintim anii lumină care ne despart de minunea numită filmul maghiar.

Jean ca stare de spirit

Jean ca stare de spirit

Fondator – inaugurează parcursul școlii românești de film. Salvator – reabilitează onoarea cinematografiei autohtone. Prima dată, în fața colegilor pionieri fără har: Jean Mihail, Eftimie Vasilescu, Ghiță Popescu, Horia Igiroșanu et co. A doua oară în deșertul aculturalității profesionale instaurată de camarila stalinistă prăsită de Dinu Negreanu. Profesionist – își investește producțiile cu plus valoarea unui fanatism al meseriei pe care contemporanii îl taxează ca extravaganță.

Jean ca stare de spirit

Regresia temporală continuă. De la momentul fatidic 1948, în jos prin timp, dăm de Visul unei nopți de iarnă (1946). Film cu geneză dificultoasă (început în 1943, sub auspiciile firmei italo-române CINEROMIT, terminat trei ani mai târziu, mulțumită unui credit), antrenează în realizare eleve din școala de actorie Jean Georgescu (Ana Colda, insipidă) alăturate unor actori consacrați (Radu Demetru, neconvingător).

Discret o regizoare trecea

Discret o regizoare trecea

Malvina Urșianu reprezintă unicatul regizoratului românesc. Am considera-o cel mai talentat regizor în viață, dar suntem prompt contraziși de liota criticilor la modă. Adică aceia care au înghițit vagoane de rahat de-a lungul longevivei lor cariere publicistice, comițând toate compromisurile imaginabile în scopul tranziției prin vremi ca peștele prin apă. Îi secondează de aproape emulii întru găunoșenie,  cărora sângele tânăr le asigură plusul de vehemență. Deficitul de personalitate al celor care se visează, viceversa decât în realitate, etern verticali nu tolerează tocmai personalitatea manifestată prea organic la celălalt.