Tag: noul val românesc

Crochiuri

Rebel şi „tânăr furios” al vremii sale, Mircea Daneliuc a marcat ani buni filmul românesc, de la debutul din 1975, Cursa, până la Iacob (1988). Dar, ca în cazul majorităţii covârşitoare a regizorilor români care au făcut film înainte de 1989, şi opera lui Mircea Daneliuc se împarte în „înainte” şi „după” acest moment, ceea ce a relizat „după” fiind, în ciuda libertăţii de exprimare asumate cu asupra de măsură, inferior filmelor realizate până în 1989 – tot ca în cazul majorităţii confraţilor –, dar cred că niciunui alt regizor român nu i se potrivește mai bine spusa lui Andre Gide: „Arta se naşte din constrângere, trăieşte din luptă şi moare de libertate.”

Câteodată te duci unde te duce filmul

Câteodată te duci unde te duce filmul

Regizoarea Ana Lungu a reprezentat latura feminină al „noului val românesc” la Festivalul Internațional de la Rotterdam, prin Autoportretul unei fete cuminți, care a făcut parte din selecția de filme feministe What the F*ck. Ea însăși nu se identifică cu -isme, vorbește cu mult entuziasm despre filmele documentare și  discută pe un ton cât se poate de firesc despre lucrurile vieții. Discuția cu ea este un prilej bun de a introduce un nume pe care o vom auzi tot mai des când filmul ei va intra și pe ecranele mari din România în luna septembrie.

Corneliu Porumboiu – de la Vaslui la Bucureşti, via Cannes (2.)

Corneliu Porumboiu – de la Vaslui la Bucureşti, via Cannes (2.)

Cine doreşte cu tot dinadinsul, poate descoperi în Când se lasă seara peste Bucureşti sau Metabolism profunzimi nebănuite. Adevărul este, cel puţin din perspectiva minoritarilor minorităţii – îi am în vedere pe cei care au văzut filmul, dar nu l-au (de)gustat –, că Porumboiu se îndepărtează de regizorul autentic din primele sale filme, cel care avea cu adevărat ceva de spus şi nu se (auto)limita la moda curentă, şi se transformă într-un jucător care se pliază pe canonul momentului, impersonalizându-se benevol.

Corneliu Porumboiu – de la Vaslui la Bucureşti, via Cannes (1.)

Corneliu Porumboiu – de la Vaslui la Bucureşti, via Cannes (1.)

Regizorul vasluian – îl numim astfel nu doar pentru că este „de baştină” din Vaslui, ci şi pentru că este singurul regizor român care a impus un alt topos citadin în filmul românesc, altul decât cel bucureştean, chiar dacă oraşul nu este numit în filmele sale – Corneliu Porumboiu este unul dintre cei mai importanţi reprezentanţi ai Noului Cinema Românesc (sintagma, lansată de Alex. Leo Şerban, este mult mai potrivită decât cea de Noul val). Cel puţin în primele sale două lungmetraje, A fost sau n-a fost? şi Poliţist, adjectiv, Porumboiu se dovedeşte a fi un mare regizor. Despre reţinerile semnatarului acestor rânduri cu privire la cea mai recentă premieră a sa, Când se lasă seara peste Bucureşti sau Metabolism, veţi putea citi în partea a doua a acestui text.

O lectură obligatorie

O lectură obligatorie

„Critica de film românească a fost întotdeauna – cu excepţia unui Alex. Leo Şerban – aproape nulă teoretic, ceea ce are implicaţii şi asupra modului în care s-a scris istoria filmului românesc, care nu a fost şi o istorie a ideilor despre cinema. S-a scris foarte provincial.” Afirmaţia, extrasă dintr-un interviu acordat revistei „Film Menu”, îi aparţine lui Andrei Gorzo. Datorită acestui critic – şi datorită cineastului Cristi Puiu –, lucrurile au început să se schimbe.

Deblocarea din realism

Deblocarea din realism

Câștigătorul Ursului de Aur la Festivalul de la Berlin de anul acesta, Poziţia copilului este nu doar cel mai împlinit dintre cele trei lungmetraje de până acum ale lui Călin Peter Netzer, ci și, deja, un film de referință al Noului Cinema Românesc.

„Vreau să vorbesc despre comunitatea mea”

„Vreau să vorbesc despre comunitatea mea”

Napoleon Helmis s-a născut în 1969, în Topana (jud. Olt). În 1996 absolvă Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale” (UNATC) din Bucureşti, secţia Regie Film şi Televiziune, iar din 1997 este asistent universitar la Catedra de Regie Film şi TV a aceleiaşi Universităţi. După câteva scurtmetraje care au avut un parcurs festivalier de succes [Motorine şi benzine (1994), Sara – jurnalul lumii libere (1995), Challenge Day (2005)], debutează în lugmetrajul de ficţiune cu Italiencele (2005), film ce nu respectă „canonul” minimalist care începuse să se impună în cinematografia română. Nici următorul său film, Nuntă în Basarabia (2010) nu se conformează normelor momentului. Dialogul care urmează a pornit tocmai de la această „nealiniere” a regizorului Napoleon Helmis (aka Nap Toader).

Debuturi importante din anii ’90 (X.)

Prin E pericoloso sporgersi, Asfalt tango şi Filantropica, Nae Caranfil şi-a făcut cu vârf şi îndesat „stagiul” de actualitate, fiind el însuşi – singur! – „un nou val românesc”, iar prin Dolce far niente anunţă capodopera de până acum a filmografiei sale şi unul din filmele-reper ale cinematografiei române: Restul e tăcere.

„Pe cei care se duc la cinema doar din plăcere intelectuală, îi bănuiesc de ipocrizie”

„Pe cei care se duc la cinema doar din plăcere intelectuală, îi bănuiesc de ipocrizie”

Documentarist de forţă afirmat în anii ’80, Copel Moscu a regizat ultimul film acum 20 de ani. Dar nu s-a îndepărtat de cinematografie, dimpotrivă: este cadru didactic la Universitatea de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale” din Bucureşti, organizează festivaluri de film şi „ameninţă” să revină pe platourile de filmare…

„Patriotismul ţine în primul rând de etica personală”

„Patriotismul ţine în primul rând de etica personală”

Câştigarea Cupei Campionilor Europeni de către Steaua în 1986, aniversarea a 65 de ani de la înfiinţarea Partidului Comunist Român, explozia centralei nucleare de la Cernobîl (URSS), sărbătoarea de Paşti, un accident de muncă într-o uzină românească a anilor ’80, un cineast amator care realizează primul film de protecţia muncii de ficţiune din lume, o reconstituire a unui accident… Ce leagă toate aceste întâmplări şi situaţii? La prima vedere, nimic. Dar Gabriel Achim a reuşit în filmul său de debut, Visul lui Adalbert, să dea coerenţă şi noimă unor fapte aparent atât de de diferite.