Vizionarea unui film mainstream durează, de regulă, două ore. Dacă depășește, spectatorului i se justifică pierderea timpului (și banii alocați distracției) prin mecanisme narative – i.e. narațiunea se extinde adăugând situații relevante intrigii, filmul este epic.
„Eu cred că singurul rol pe care cinemaul îl are este acela de a deranja oamenii, de a contrazice structuri care precedă acele idei: trebuie să asigure că cinemaul nu mai este confortabil.”1 (Jacques Rivette)
Activitatea fotografului şi eseistului Chris Marker a gravitat în jurul narativei amintirilor şi al asociaţiilor. Atât în filme cât şi în călătoriile sale era preocupat de limite: îl interesau extremităţile şi conexiunile din lumea largă. În concepţia lui filmul era însăşi politica. Însă după evenimentele din ’68 nu mai era nici politică, nici film.
Experimentatorul cel mai energic al Noului Val francez a împlinit 90 de ani. Trăieşte la Paris, dar a încetat să creeze de şase ani. El şi Godard au fost cei care au luat în serios lărgirea orizonturilor artei cinematografice. În timp ce colegul lui jeleşte moartea filmului de 40 de ani, în acest răstimp el străbate materialul celuloid, trecând în lumea metafizică a peliculei. El este Chris Marker.
