Fugari postmoderniști și evazionism clasic prin ochii spectatorului de cinema hollywoodian

Fugari postmoderniști și evazionism clasic prin ochii spectatorului de cinema hollywoodian

În faimosul eseu despre Bonnie and Clyde (1967) al lui Arthur Penn publicat The New Yorker în anul apariției filmului – un eseu vizionar și extrem de savuros –, Pauline Kael susținea, în mod izolat, o pledoarie în favoarea filmului lui Penn, discutând impactul acestuia asupra publicului american din epocă și contracarând pas cu pas argumentele detractorilor filmului, iar pledoaria sa era construită cu precădere în jurul „sensibilității contemporaneˮ a acestuia. Raționamentul interpretativ expus mai jos se dorește a fi o extindere teoretică a liniei de argumentare a lui Kael, problematizând diferențe și asemănări între manifestări ale clasicismului și ale postmodernismului în cinema.

Debuturi importante din anii ’90 (X.)

Debuturi importante din anii ’90 (X.)

Dincolo de orice considerente şi speculaţii, E pericoloso sporgersi, debutul lui Nae Caranfil, este în primul rând un film al memoriei, un film prin care un adult „recuperează” anii adolescenţei, şi o face prin mijloace specifice cinematografului – lăsând în seama istoricilor stabilirea „adevărului adevărat”: frust, realist, brut(al) –, pentru că „filmul e un model de vis pe care îl propui unui om care vrea să uite viaţa lui cotidiană”.

Metafora adorării

Metafora adorării

„Când se termină odată vara? Într-un film s-ar fi terminat demult.” „Viaţa nu este cum o vezi în filme” – spun protagoniştii legendari ai filmului Cinema Paradiso, prezentat acum 20 de ani şi considerat ars poetica cinefililor. Tornatore, autorul filmului în toamna acestui an a spus o nouă poveste despre istoria patriei sale în Baaria1, film ce a deschis cea de-a 66-a ediţie a Festivalului de Film de la Cannes.

Debuturi importante din anii ’90 (I.)

Debuturi importante din anii ’90 (I.)

Textul de faţă deschide o serie de miniportrete ale regizorilor debutanţi demni de luat în seamă în cel mai trist deceniu al cinematografiei române, 1991–2000. Ne oprim, deocamdată, doar asupra acestui deceniu deoarece istoria filmului românesc de după 2000, cu succesul nesperat, dar nu inexplicabil înregistrat, este (sau se presupune a fi) mai bine cunoscută spectatorului/cititorului. Începem, nu chiar întâmplător, cu Florin Codre. Opera prima şi, probabil, cântec de lebădă, Şobolanii roşii este o ars poetica de o valoare care depăşeşte conjuncturalul, vizionabilă şi azi, fără a dobândi însă statutul de operă de excepţie.

„Patriotismul ţine în primul rând de etica personală”

„Patriotismul ţine în primul rând de etica personală”

Câştigarea Cupei Campionilor Europeni de către Steaua în 1986, aniversarea a 65 de ani de la înfiinţarea Partidului Comunist Român, explozia centralei nucleare de la Cernobîl (URSS), sărbătoarea de Paşti, un accident de muncă într-o uzină românească a anilor ’80, un cineast amator care realizează primul film de protecţia muncii de ficţiune din lume, o reconstituire a unui accident… Ce leagă toate aceste întâmplări şi situaţii? La prima vedere, nimic. Dar Gabriel Achim a reuşit în filmul său de debut, Visul lui Adalbert, să dea coerenţă şi noimă unor fapte aparent atât de de diferite.