Nu există niciun dubiu că ne este simpatică figura lui de stânga, veșnic pusă pe ceartă, care identifică marxismul cu Socrate și datorită acestui fapt nu se poate identifica în totalitate cu nici o ideologie. Era de părere că arta este răzvrătire, și acest lucru caracterizează atât operele sale cât și viața artistului.
Prezentare puternică a trupurilor este omniprezentă în opera lui Pasolini. Camera de filmat adesea trece cu atenție peste trupul omenesc, iar stațiile cele mai importante sunt fețele sau organele genitale protuberante pe sub haine.
Următorul său film artistic se poate considera o operă clar buñueliană. Pelicula O passado e o presente din 1971 este o comedie neagră, în care în centrul acțiunii este un cuplu de clasă mijlociu-superioară: femeia își jelește și își adoră primul soț, care a decedat, și își urăște cel de-al doilea soț, cu care trăiește.
În data de 2 aprilie 2015, la vârsta de 106 ani, a decedat Manoel de Oliveira, unul dintre cei mai prolifici și cei mai în vârstă regizori de filme al epocii noastre, care în ultimii 30 de ani a fost distins cu mai multe premii pentru întreaga sa activitate, deoarece nimeni nu se aștepta ca cineva în vârstă de 100 de ani să producă noi filme an de an. Totuși așa s-a întâmplat.
„Nu mă interesează dacă un film e bun sau rău atâta timp cât are viață” – astfel a sumarizat esența propriei arte în timpul pregătirilor pentru capodopera sa, Opt și jumătate Federico Fellini, maestrul inconfundabil al modernismului european, care și-a început cariera regizorală sub semnul post-neorealismului. Filmele sale din anii cincizeci au fost plasate în mediul rural, având eroi simpli dar în același timp – în antiteză cu normele neorealiste – caracterizați de trăsături sufletești inventive și profunde în loc de interesul politic și social.
Subiectul pare tras de păr, la o primă vedere. Pentru că în zbuciumata sa existență, filmul românesc asimilează cu precădere alte școli și curente. La început, francofonia a decis ora exactă în cinematografia autohtonă din epoca sa pre- și protoistorică (după cum le etapizează criticul Valerian Sava). Apoi, pe măsură ce fascismul și nazismul se infiltrau cu nădejde în mentalul și politica de la București, creștea în cantitate și influența italiană, respectiv germană. Întoarcerea armelor din august 1944 s-a realizat nu doar pe tărâmul artei belice – ea are ca efect și inflația modelelor preluate de la marele frate bolșevizat. A șaptea artă nu se putea sustrage iureșului silnic prelungit pe o bună parte a obsedantului deceniu, întins mai bine de zece ani, începând cu 1948.
Vittorio De Sica ajunge încetul cu încetul musafirul nostru permanent la rubrica Oscarurilor, deoarece ne întâlnim cu numele său a treia oară (şi nu ultima oară!). Acest geniu modest (care figurează în filme de patru ori şi jumătate mai mult ca actor decât ca regizor) gândeşte nu numai cu mintea ci şi cu sufletul, tot ce are de spus este eşafodat mai ales pe sentimente şi nu pe teorie.
Epoca istoriei filmului cu cea mai mare influenţă de după cel de-al doilea război mondial a fost neorealismul italian. Sunt multe discuţii şi în prezent despre care sunt adevăratele opere „neorealiste”, cert este faptul că, stilul lui de Sica, Visconti şi Rosselini au creat valuri asemănătoare în toate ţările. În ciuda acestui aspect, perioada neorealismului francez-exagerând puţin – s-a cristalizat într-o singură peliculă: în drama lui René Clement cu titlul Jocuri interzise.
