Ore astrale ale filmului românesc 3.

Ore astrale ale filmului românesc 3.

Dincolo de controversele privind paternitatea filmului, gradul de implicare a unuia sau altuia dintre realizatori, scandalurile legate de drepturile de proprietate și dividende, de mecenatul sau „meschinăria” lui Leon Popescu, de calitatea de precursor și de destinul tragic al lui Grigore Brezeanu ori de rolul de regizor al lui Aristide Demetriade, de valoarea sa artistică sau de lipsa acesteia, Independența României rămâne o piatră de hotar în cinematografia română.

Debuturi importante din anii ’90 (X.)

Asfalt tango spune povestea a unsprezece tinere românce racolate de o matroană franţuzoaică (Charlotte Rampling) ca dame de companie şi, volens nolens, de consum (în anii aceia naivitatea româncelor încă mai putea fi, la rigoare, plauzibilă…). Subiectul, uşor conjunctural, este salvat de la eşec de „ingenuitatea” demersului regizoral, Nae Caranfil încercând imposibilul: transformarea basmului în realitate. Cel de-al treilea film al regizorului, Dolce far niente, este, din păcate, aproape necunoscut publicului din România.

Debuturi importante din anii ’90 (X.)

Debuturi importante din anii ’90 (X.)

Dincolo de orice considerente şi speculaţii, E pericoloso sporgersi, debutul lui Nae Caranfil, este în primul rând un film al memoriei, un film prin care un adult „recuperează” anii adolescenţei, şi o face prin mijloace specifice cinematografului – lăsând în seama istoricilor stabilirea „adevărului adevărat”: frust, realist, brut(al) –, pentru că „filmul e un model de vis pe care îl propui unui om care vrea să uite viaţa lui cotidiană”.

Debuturi importante din anii ’90 (X.)

Prin E pericoloso sporgersi, Asfalt tango şi Filantropica, Nae Caranfil şi-a făcut cu vârf şi îndesat „stagiul” de actualitate, fiind el însuşi – singur! – „un nou val românesc”, iar prin Dolce far niente anunţă capodopera de până acum a filmografiei sale şi unul din filmele-reper ale cinematografiei române: Restul e tăcere.

Scurtă introducere în starea de fapt a filmului românesc de după revoluţie 2.

Scurtă introducere în starea de fapt a filmului românesc de după revoluţie 2.

Aşa cum spuneam în prima parte a acestui text, în anii ’90 orizontul de aşteptare era foarte mare, extrem de generos, mai ales în ceea ce-i privea pe regizorii consacraţi înainte de ’89, cu toţii fiind convinşi că doar cenzura comunistă i-a împiedicat pe aceştia să-şi dea adevărata măsură a talentului. Numai astfel se poate explica toleranţa publicului şi, deopotrivă, a majorităţii criticilor faţă de unele ratări monumentale ale „clasicilor” în viaţă ai cinematografiei române.

Incursiune în perimetrul filmului mut românesc 1.

Incursiune în perimetrul filmului mut românesc 1.

Într-o perioadă în care s-ar părea că trăim sub semnul prezentului continuu atât în societate cât și în cultură, cu prea puține flash-backuri regenerative și nu cu multe salturi avântate spre utopicul ideatic, invitația de a zăbovi asupra epocii filmului mut este salutară. Ea vine să proiecteze un meritat spot de lumină asupra începutului autohton al unui demers care de-a lungul timpului s-a văzut plimbat de la cărțile soioase de „Poker” la cutia cu etichete gen „Cannes-ul românilor”. 

„Scenariul e literatura cea mai complexă”

„Scenariul e literatura cea mai complexă”

„Am rămas la critica şi istoria filmului, şi am povestit «cursiv, coerent» cum aveţi amabilitatea să apreciaţi, fiindcă aşa simţeam, aşa retrăiam pulsul întâmplărilor şi fiindcă scriind despre filme, aveam imaginea spectacolului epic al timpului lor.”