Dialectul muzical românesc al lui Tiberiu Olah
A fost șotia destinului, ironia istoriei carpato-danubiano-pontice ca româno-maghiarul Oláh Tibi să ajungă unul din cei mai mari compozitori ai muzicii de film românești.
A fost șotia destinului, ironia istoriei carpato-danubiano-pontice ca româno-maghiarul Oláh Tibi să ajungă unul din cei mai mari compozitori ai muzicii de film românești.
„Scandalagiu, provocator, diavol, enfant terrible, echivalentul englez al lui Fellini” – astfel a fost apreciat in noiembrie 2011 Ken Russell, artistul care s-a stins din viaţă la 84 de ani. Deşi această opinie este legitimă, lasă impresia că subestimează acest regizor legendar, a cărui artă cinematografică include mult mai mult decât ne este sugerat prin această apreciere controversată.
Epoca de aur a lui Russell s-a încheiat relativ repede, în aproximativ şase ani, rezultând în câte un film de succes anual. Opera rock Tommy şi dementul biopic, Lisztomania, ambele prezentate în 1975, ar putea concura cu oricare dintre filmele sale precedente, însă publicul s-a plictisit de nevoia provocării de scandaluri şi a amplificării acestora. În acelaşi timp şi industria cinematografică britanică a intrat în criză. Declinul său a fost spectaculos, însă operele sale mai sumbre şi extremiste parcă sunt mai interesante decât capodoperele sale canonizate.
Răspunsul la întrebarea din titlu este foarte simplu: da, există. În ceea ce priveşte teoria autorului muzicii de film, Jack Sullivan oferă o interpretare împinsă oarecum într-o extremă în volumul său Hitchcock’s Music: în opinia lui muzica filmelor Hitchcock a fost compusă de regizorul însuşi, compozitorul fiind doar un specialist care a pus pe note viziunea maestrului (sau mai degrabă percepţia auditivă, în acest caz).
Adrian Enescu este un modern care nu are nevoie de permisiune de la stăpânire. Alături de Mircea Florian se află în linia întâi a promovării muzicii electronice în România anilor ’70, pionieratul său în domeniu materializându-se prin LP-ul din 1976, Basorelief. Dar colaborarea sa cu filmul începe trei ani mai devreme, când Mircea Veroiu îi facilitează debutul cinematografic, prin muzica de la filmul Şapte zile (1973). Compozitorul nu se limitează doar la aceste direcţii, el activează şi în muzica uşoară, unde se distinge prin câteva evergreen-uri pentru cântăreţii români – Bună seara, iubite, cu Loredana Groza şi Ion Caramitru în duet, datând din 1988, fiind cea mai cunoscută piesă, dar nu singura.
Abordăm, cu rândurile de mai jos, un domeniu pe cât de mirific pe atât de necunoscut: muzica românească de film. E un continent neexplorat, cu multe semne de exclamare. Harta sa ar fi împănată cu expresii de genul hic sunt leones, dar şi cu exemple glorioase şi realizări de vârf. Compoziţiile care au înviorat coloana sonoră a filmelor româneşti depăşesc, de multe ori, în calitate filmele pentru care au fost pregătite. Iar împrejurarea în care compozitorii se dovedesc mai moderni ca filmele şi regizorii pe care-i servesc nu constituie un accident, ci mai degrabă regula.