Orice discuție despre modernism în cinematograful românesc din perioada comunismului trebuie să țină cont de contextul istoric. Pe de o parte, în cinemaul occidental, căutările artistice personale erau încurajate, iar inovațiile în limbajul cinematografic erau promovate în fața unui public global de cinefili (festivalurile de la Cannes-Veneția-Berlin erau deja instaurate de mult timp).
O serie de trecători sunt întrebați în fața camerei „Sunteți fericit(ă)?” și răspund optimist sau reținut, dacă nu cumva fug de cameră pur și simplu. Chronique d’un été e un film-reper pentru începutul ciné-vérité-ului, acel curent al cinematografiei în care filmul era pus direct (fără intervenții de regie) în slujba investigării realității.
„Nu mă interesează dacă un film e bun sau rău atâta timp cât are viață” – astfel a sumarizat esența propriei arte în timpul pregătirilor pentru capodopera sa, Opt și jumătate Federico Fellini, maestrul inconfundabil al modernismului european, care și-a început cariera regizorală sub semnul post-neorealismului. Filmele sale din anii cincizeci au fost plasate în mediul rural, având eroi simpli dar în același timp – în antiteză cu normele neorealiste – caracterizați de trăsături sufletești inventive și profunde în loc de interesul politic și social.
Giulietta și spiritele este deja un precursor al perioadei monumentale a lui Fellini, dominată de nevoia de a analiza arhetipurile eterne și rădăcinile istorice. După Casanova dar mai ales după Repetiția de orchestră apar semnele inconfundabile ale amurgului carierei acestui regizor excepțional.
Capodopera lui Nicolae Mărgineanu este Priveşte înainte cu mânie (1993), film lucid şi crud, un film al agoniei, o privire dramatică asupra „noii”, adică postdecembristei condiţii umane, printr-o de nedorit – dar reală – simetrie cu „omul nou” de tip comunist.
Afirmat iniţial ca operator, Nicolae Mărgineanu se dedică regiei de film începând cu sfârşitul anilor ’70 (ca, de altfel, mai mulţi dintre confraţi: George Cornea, Dinu Tănase, Iosif Demian, Nicu Stan). Un om în loden, primul său lungmetraj, este în primul rând un exerciţiu stilistic, o demonstraţie de virtuozitate prin care Nicolae Mărgineanu îşi vădeşte aptitudinile regizorale, aptitudini care ulterior s-au dovedit a ţine nu de capriciu, ci de vocaţie.
