Scandal

Scandal

Vai, săraca cinematografie română! În totalitarismul anilor 1948–1989 n-a avut încotro și a împărtășit soarta muzelor sub dictatură. Într-o societate care înăbușea orice controversă încă din faza de germinare, filmele românești nu ar fi trebuit să ridice probleme.

Cabala mediocrilor

Cabala mediocrilor

Filmul românesc e chinuit, în gestația sa dificultoasă, de multe boli ale copilăriei, maturității și declinului deopotrivă. Toate la un loc, toate făcând ravagii simultan, toată slăbind un organism și așa consteliv. Rezultatul evident apare la o comparație: fără a ne măsura puterile cu gigantul sovietic, vedem că cinematografia română se situează mult sub cele cehoslovacă ori poloneză, cu care ne comparăm ca pondere industrială, dar care ne distanțează mult la capitolul calitate. Asta ca să nu amintim anii lumină care ne despart de minunea numită filmul maghiar.

Ordine socială și haos existențialist

Ordine socială și haos existențialist

Orice discuție despre modernism în cinematograful românesc din perioada comunismului trebuie să țină cont de contextul istoric. Pe de o parte, în cinemaul occidental, căutările artistice personale erau încurajate, iar inovațiile în limbajul cinematografic erau promovate în fața unui public global de cinefili (festivalurile de la Cannes-Veneția-Berlin erau deja instaurate de mult timp).

Rebel şi comunist

Rebel şi comunist

Titlul pare o contradicţie. Fiindcă lucrurile au evoluat întotdeauna aşa: teoretic o doctrină revoluţionară, comunismul aplicat în practică dă naştere unor regimuri unde conformismul e o valoare mai capitală decât Capitalul lui Marx. Dacă Lenin s-ar întreba, din sarcofagul unde e expus, ca o murătură în vitrină: „se adaptează tânărul nostru la filmul comunist?” – răspunsul venit de la tovarăşii cu munci de răspundere ar suna cam aşa: „Ce adaptare, tovarăşi? Tânărul nostru este devreme la şcoală, devreme acasă, nu-l interesează sexul, nici măcar opus, pasiunea lui sunt problemele de producţie şi noua revoluţie agrară la sate.” Şi tovarăşii ar avea, ca întotdeauna dreptate. Chiar şi când, de fapt, nu au.

Bolşevicul antisistem

Bolşevicul antisistem

Intrarea lui Mircea Săucan în filmul de ficţiune duce, paradoxal, la acutizarea conflictului său cu ideologia în care credea cu înflăcărare, dar şi cu sistemul la făurirea căruia părinţii săi şi el însuşi contribuiseră. Prin natura originii sale sociale, el era strâns legat de acea burghezie roşie de factură cominternistă, care monopolizase viaţa românească în „obsedantul deceniu”. Acelaşi timp vede naşterea şi dezvoltarea unei contrareacţii, la început ascunse şi difuze, din partea „aborigenilor” majoritari, adică tocmai a segmentelor sociale cu origine modestă, cărora comunismul le deschidea primele posibilităţi de promovare socială. Ei tind să înlocuiască burghezia roşie de extracţie moscovită cu una neaoşă, a nomenclaturiştilor ridicaţi de la talpa ţării.

Rebel fără voie

Rebel fără voie

A fost cel mai „cinematografic” regizor român de film, stalinist din convingere, evreu prin naştere. A fost talentat şi, de asemenea, şuntat de-a lungul carierei sale, sabotat din când în când, contrat şi pus pe linie moartă de câte ori s-a putut. Un atare tratament putea fi „justificat” prin fiecare din motivele de mai sus. Probabil că ultimul a contat cel mai mult: Mircea Săucan era talentat. Spre deosebire de vagoanele de absolvenţi ai IATC-ului, el chiar dispunea de o vocaţie.

Ah, secsul, tovarăşi!

Ah, secsul, tovarăşi!

Pentru perversul, obsedatul, erotomanul, hedonistul sau chiar pentru discipolul lui Epi-cur filmul românesc din perioada comunistă se prezintă ca un fel de Sodoma şi Gomora cuplată cu Decameronul şi câteva citate din divinul marchiz. Dar nici pur şi simplu pasionatul de istoria filmului românesc (adică tot o specie de pervers!) nu va fi dezamăgit.